Trecerea în lumea celor drepți a Majestății Sale Regele Mihai I mă obligă, în calitate de istoric, să realizez un bilanț al activității instituției monarhice între anii 1940-1947, demers cu atât mai necesar cu cât nu sunt puține vocile care încă își mai pun întrebarea utilității acesteia în viața României contemporane. Câteva aduceri aminte a unor secvențe istorice în care monarhul s-a implicat, sper că vor risipi ,,memoria negativă” care încă mai persistă în gândirea unora dintre concetățenii care vor citi aceste rânduri, insistând mai mult asupra momentului de la 23 august 1944.
Cum a ajuns marele public, dar și o parte a istoricilor, să cunoască domnia regelui Mihai I? Când acesta a părăsit țara noastră în anul 1947, majoritatea conaționalilor nici măcar nu se născuseră, iar foarte puțini dintre aceia care au fost contemporani cu evenimentul și care încă mai trăiesc, aveau atunci vârste fragede, probabil între 10 și 15 ani, insuficient pentru a putea înțelege semnificațiile avalanșei de acțiuni politice și militare care au marcat destinul națiunii române între anii 1939-1947. În consecință, pentru mai bine de jumătate dintre cetățenii români, imaginea existenței monarhiei în România în perioada 1866-1947 a fost ,,fabricată” de către unii istorici de casă ai partidului comunist și regimurilor conduse de Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, prin intermediul manualelor școlare, cărților și documentarelor publicate și difuzate între anii 1948-1989.
Aveau cei doi foști lideri interesul să susțină publicarea adevărului referitor la istoria Casei Regale? Răspunsul este simplu în condițiile în care primul dintre ei (Gheorghe Gheorghiu Dej) luase parte direct la lovitura de stat din 30 decembrie 1947 care a dus la îndepărtarea regelui Mihai I din fruntea statului, iar cel de-al doilea (Nicolae Ceaușescu) a instituit în societatea românească după anul 1971 un grotesc cult al personalității, declarând unui apropiat că ,,…un om ca mine se naște odată la 500 de ani”.
Chiar și după anul 1989, a continuat să existe o atmosferă ostilă regalității, în mod special față de Regele Mihai I, întreținută de către unii politicieni și istorici, care, deși excelent înzestrați intelectual, au rămas însă captivi intereselor și tezelor antedecembriste. Trebuie să recunosc, inclusiv eu, în perioada studenției, am fost cucerit de unele dintre aceste luări de poziții și idei cu privire la momentul 23 august 1944, însă, cu trecerea anilor, am luat contact și cu alte surse de documentare și concluziile formulate au fost diferite. În principal, istoricii detractori ai prestației regelui Mihai I în ziua istorică a ordonării arestării mareșalului Ion Antonescu, îi reproșează fostului monarh că gestul acestuia nu era necesar pentru că, oricum, mareșalul intenționa să scoată România din război. Urmărind respectarea onoarei militare, mareșalul dorea să-l informeze pe Adolf Hitler asupra deciziei respective, pentru a se evita astfel un ,,act de trădare” față de aliatul german.
Principial, păstrarea onoarei militare poate fi de înțeles, însă în august 1944 nu mai era vorba doar de persoana mareșalului Ion Antonescu, ci de însăși existența țării noastre. Pentru a înțelege faptul că orice întârziere în decizia ieșirii României din alianța cu Germania putea avea repercursiuni dramatice, voi descrie în linii mari situația armatei române și a Axei în prejma zilei de 23 august 1944. După victoriile militare din anul 1941 în campania împotriva Uniunii Sovietice, armatele Axei (în principal germane, italiene și române), au urmat succesele decisive ale sovieticilor în Bătălia Stalingradului (1942-1943) și în cea de la Kursk-Orel (1943). În august 1944, situația militară a Axei, deci și a României, nu era dificilă, ci de-a dreptul catastrofală. Pe frontul de Est, Armata Roșie deja deținea superioritatea și se afla într-o puternică ofensivă. În perioada 22 iunie-19 august 1944, prin inițierea Operațiunii ,,Bagration” derulată pe teritoriul Bielorusiei, Comandamentul armatei sovietice a reușit să distrugă în mare parte trupele Grupului de Armate Centru germane, adică a trei din armatele componente: Armata a 4-a, Armata a 3-a Panzer și Armata a 9-a. Pierderile germanilor au fost semnificative, adică aproximativ o treime din efectivele de pe Frontul de Est: 90.000 de morți și dispăruți, 120.000 de răniți, 150.000 de prizonieri, 2.000 de tancuri și 57.000 de vehicule. Pe data de 6 iunie 1944 a avut loc în Franța celebra ,,Debarcare din Normandia” a trupelor anglo-americane, operațiune încununată de succes, fapt care a permis armatelor Aliaților occidentali să deschidă al doilea mare front împotriva Axei, să elibereze Franța și să se apropie cu repeziciune de frontierele Germaniei naziste.
Acestea nu au fost ultimele mari lovituri date statelor Axei în anul 1944. În cumplita lună august a anului 1944, Armata Roșie a inițiat Operațiunea ,,Iași-Chișinău” care a avut ca efect ruperea frontului româno-german în Moldova și avansul soldaților sovietici pe teritoriul țării noastre, care, în ziua de 20 august 1944, au ocupat orașul Iași.
În fața acestui necruțător curs al războiului pentru România, mareșalul Ion Antonescu încă mai credea în șansa rezistenței armate în fața puhoiului sovietic, anticipând oprirea acestuia pe linia fortificată Nămoloasa-Galați și pe crestele Carpaților, invocând și o soluție diplomatică în urma contactelor din Stockholm cu Alexandra Kollontai, reprezentantul U.R.S.S.-ului în capitala Suediei. Stimați cititori, aceste gânduri ale mareșalului român erau contrazise flagrant de realitate și logică, motiv pentru care ele nu constituiau în mod cert soluții pentru situația politică și militară critică în care se găsea țara noastră.
În primul rând, de o opoziție militară de succes a armatelor române și a celor germane în zona Moldovei nici nu mai putea fi vorba. În martie 1944, când sovieticii au lansat o primă ofensivă pentru a ocupa teritoriul românesc, bravura trupelor române și germane a fost exemplară: în bătălia de lângă Târgu-Frumos, Armata Roșie a pierdut aproximativ 400 de blindate. Cu toate acestea, în august 1944, în contextul noii ofensive a Armatei Roșii pe teritoriul României, disproporția de forțe între cele două tabere era categorică, cifrele fiind grăitoare în acest sens: infanterie 1:3; artilerie 1:7; tancuri și tunuri de asalt 1:11,2. La toate acestea se adăuga și superioritatea aeriană a anglo-americanilor, care puteau angaja în raidurilor asupra țării noastre formațiuni de bombardiere și avioane de vânătoare ale căror putere ajungeau până la 600 de aparate.
Nici argumentele diplomatice pe care mareșalul Ion Antonescu le invoca nu puteau fi dătătoare de speranțe. Chiar dacă au existat negocieri, nu văd nicio logică pentru care Iosif Visarionovici Stalin, călăul a milioane de conaționali, cu victoria militară asupra Axei aproape în mână, ar fi putut să ofere clemență României prin încheierea unei păci separate. Se cunoaște faptul că cele trei state (S.U.A. – prin Franklin Delano Roosevelt, Marea Britanie – prin premierul Winston Churchill și U.R.S.S. – prin reprezentanții săi diplomatici – Stalin nu a participat la conferință) în urma întâlnirii de la Casablanca (14-24 ianuarie 1943) pecetluiseră soarta statelor Axei: ,,pacea necondiționată”, adică continuarea luptei împotriva adversarilor până la înfrângerea și anihilarea acestora.
S-a pus în discuție, de prea multe ori, că abandonarea de către România a alianței cu Adolf Hitler ar fi echivalat cu o ,,trădare” a foștilor camarazi de arme. Afirmația este lipsită de adevăr. În comunicatul radio prin care regele Mihai I a anunțat hotărârea istorică a trecerii României de partea Națiunilor Unite, trupelor germane li s-a oferit un răgaz de 15 zile pentru a părăsi teritoriul românesc. Ce a urmat, se cunoaște. La ordinele lui Hitler, trupele germane au atacat unitățile militare românești, inclusiv orașul București, reacții care au plasat inevitabil în stare de război pe cei doi foști aliați. Acestea fiind faptele, cine față de cine nu a fost loial?
În aceste condiții politice și militare, oare ce soartă ar fi rezervat Stalin țării noastre dacă nu s-ar fi produs actul de la 23 august 1944? Sfârșitul mareșalului Ion Antonescu a fost crud și nemeritat, însă în august 1944 nu exista nicio soluție miraculoasă pentru țara noastră decât scoaterea ei din alianța cu Germania nazistă. De aceea, decizia regelui Mihai I a dovedit totuși maturitate politică, gest care, coroborat cu încercările repetate de a se opune instaurării comunismului în România (refuzul inițial de numire a lui Petru Groza în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri – primăvara anului 1945, ,,greva regală” din același an prin care monarhul a refuzat să mai semneze deciziile guvernului procomunist, manifestația din 8 noiembrie 1945, protestele față de falsificarea alegerilor parlamentare din 1946 de către comuniști și partidele satelit ale acestora etc.) l-au transformat într-un adevărat bărbat de stat, a cărui amintire se impune ca românii să o trateze cu respect.
Profesor doctor Marius Cîrjan, colaborator Argesplus.ro
