Că bine te regăsesc, după o lungă perioadă de absență, drag cititor, privitor, călător în timp și totodată iubitor de frumos! Așa cum spuneam, am cam lipsit de pe aici, dar astăzi revin cu o nouă poveste pe care vreau să ți-o împărtășesc. Te rog, așadar, să iei din nou loc în colțul al tău liniștit și să citești rândurile care urmează!
Și nu a fost week-end, de data aceasta, ci început de săptămână, atunci când pașii m-au purtat către un alt loc, de poveste, al „Bucurescilor” de altădată. Oare ce să fi fost? O stradă, o casă, o alee, o fereastră, o poartă deschisă parcă special pentru mine? Ei, bine, aș putea spune că a fost câte puțin din toate.
Locul căruia cu drag i-am pășit pragul și unde am fost întâmpinată de oameni frumoși, este fosta fabrică de trăsuri HERMANN I. RIEBER, actualul sediu din Sectorul 3 al Arhivelor Naționale Române București. Un loc în care, deși trecerea timpului și-a spus cuvântul și de data aceasta, încă se păstrează frumos.
Cum am aflat de existența acestei minunate bijuterii cu elemente neogotice, sau mai exact cum am găsit-o? Deoarece călătorului sau exploratorului urban îi șade bine cu drumul și cu aparatul foto la purtător, un vechi și foarte bun prieten pasionat și el de fotografie mi-a propus să facem o plimbare pe străduțele cu case vechi, din București, pentru a fotografia elemente care ni s-ar fi putut părea interesante. Era, dacă îmi aduc bine aminte, o zi a lunii martie, cred că un pic înainte de 22, o zi cu vreme numai bună să te bucuri de frumusețile marcate de timp apărute la tot pasul, când am început să ne plimbăm și să fotografiem. Din când în când ne mai opream mai mult asupra câte unui loc care părea mai misterios decât celălalt. Așa am ajuns în fața unei clădiri care părea cu totul și cu totul desprinsă din alt peisaj, nicidecum din cel al Bucureștiului și în general al zonei de sud a României. De ce spun toate acestea? Spre rușinea mea, trebuie să recunosc faptul că, o bună bucată de timp, aveam o impresie nu prea plăcută vis-a-vis de sudul țării, considerându-l anost, plin de blocuri gri și triste, lipsit cu totul de farmecul pe care, la un moment dat, mi l-a oferit zona Transilvaniei. Aveam, încă, adânc întipărită ideea că numai acolo puteam să găsesc locuri plăcute ochiului și sufletului meu. Dar nu este deloc așa! Oricare zonă are frumusețea ei, dacă știm să o căutăm. Așa s-a întâmplat când am descoperit clădirea din povestea de astăzi.
Mă aflam în fața a ceva ce aducea cu un mic palat plin de elemente de factură neogotică. Avusese inclusiv acei gargui extrem de des întâlniți în cazul construcțiilor cu arhitectura mai devreme amintită. Ce mai, era o adevărată bijuterie! Și îmi semăna extraordinar de mult cu ceva foarte cunoscut, dar în acel moment, fiind mult prea furată de peisaj, nu reușeam să fac legătura deși bănuiam de ce și de unde ar fi acele asemănări. Fapt care mi-a fost confirmat la o documentare mai amănunțită. Priveam construcția și chiar mă minunam că există așa ceva, deja mă întrebam oare ce o mai fi acum în interiorul ei, dacă este locuită, dacă este abandonată, mă întrebam cum arată cu totul. Fără îndoială, înăuntru era și mai frumoasă. Dar neavând nici o posibilitate de a intra, atunci, am rămas doar cu gândul la „Oare ce ascunde dincolo de ușile și de ferestrele ei? ”. Cumva eram supărată pe mine din cauză că o văzusem doar la exterior. Între timp, după ce am fotografiat tot ce s-a putut din ea, de afară, am continuat plimbarea către alte și alte locuri la fel de frumoase, la fel de încărcate de mister. Dar totuși, „CASA CU GARGUI”, așa cum o numisem eu, nu voia nicicum să îmi iasă din minte. Clar ceva era cu ea, dar încă nu aflasem exact ce. Zilnic mă uitam la imaginile pe care le luasem. Până când, într-o zi, văd, pe contul de facebook al unui fotograf, exact „CASA CU GARGUI”, surprinsă în imagini atât din exterior cât și… din interior. Așa cum mi-am imaginat, interiorul era o bijuterie încă bine păstrată. Tot în acea postare, aveam să descopăr și un mic istoric al locului: clădirea care pur și simplu ma furase cu frumusețea și misterul ei, fusese, pe vremuri, fabrică de trăsuri și mai apoi fabrică de automobile.
Am început să caut mai multe date și așa am deslușit și misterul asemănării cu un alt loc frumos din București: ambele au avut același arhitect care le-a proiectat.
MISTERUL CASEI CU GARGUI A FOST ELUCIDAT …
Iată mai jos, drag cititor, câteva repere din istoria locului:
- Aflat la răscruce de drumuri între două cartiere foarte cunoscute ale Bucureștiului, imobilul de la numerele 15-17, de pe strada Romulus, care aduce foarte mult cu un mic palat, a fost, pe vremuri, prima fabrică de trăsuri și mai apoi de automobile de lux, din România, proprietate a unui important industriaș german pe nume HERMANN I. RIEBER. Acesta s-a născut în anul 1870 și a fost parte a celei de-a treia generații de carosieri de lux din familie. A ocupat și funcția de președinte al asociației anonime RIEBER S.A., asociație care ale cărei baze au fost puse în anul 1937. Activitatea asociației, în domeniul producției de trăsuri, a fost de fapt prelungirea activității a ATELIERULUI DE FIERĂRIE RIEBER care fusese fondat în anul 1867.
- Până prin anul 1923, ceea ce se producea în atelierele familiei Rieber nu era ceva accesibil chiar oricui, cei care își puteau permite un asemenea lux fiind doar boierii. Cinci ani mai târziu, mai exact în 1928, birjele și trăsurile au devenit un bun de uz general.
- Fabrica Rieber a devenit, în scurt timp, furnizor al Casei Regale, industriașul primind decorații și distincții din partea regelui Carol I.
- În jurul anului 1899, va fi construită fabrica propriu-zisă, iar mai apoi va urma casa în care va locui întreaga familie
- Având la bază influențe neogotice și bizantine, impunătorul imobil de pe strada Romulus a fost construit în anul 1903, după schițele cunoscutului arhitect SIEGFRIED KOFCZINSKY, cel care de altfel a proiectat și CARUL CU BERE, cunoscutul local aflat în inima Bucureștiului.
- Cele două imobile, de la numărul 15 respectiv numărul 17, sunt legate și astăzi printr-o pasarelă din piatră
- La numărul 15 a fost casa familiei Rieber iar la numărul 17 a funcționat fabrica propriu-zisă, atât cea de trăsuri și mai apoi de automobile de lux
- Producția de trăsuri din atelierul familiei a devenit, în scurt timp, una extrem de cunoscută, acestea rămânând în istoria industriei din România ca fiind primele.
- Odată cu venirea celui de-al Doilea Război Mondial, fabrica de trăsuri se va reorienta și va deveni service auto pentru mașinile de proveniență germană.
- Având numeroase datorii către statul român, din cauza neachitării impozitelor, societatea a mai funcționat doar până în anul 1948, garajele și atelierele urmând a fi închiriate de către Ministerul de Finanțe. După ce a fost naționalizată, fosta fabrică Hermann I. Rieber a purtat numele de Întreprinderea de Stat „MOTORUL”. Aceasta, ulterior a fost lichidată.
- În prezent, clădirile sunt clasate pe Lista Monumentelor Istorice București.
- Casa din partea stângă, în care locuit familia, este sediu de birouri pentru Arhivele Naționale dar are și locatari cu chirie, iar cea de-a doua, unde a funcționat fabrica, este depozitul de documente al Arhivelor Naționale.
Dar să revenim la povestea în sine, acum. Așa cum am mai menționat, micul și misteriosul palat, îmi rămăsese adânc întipărit în minte. Cumva voia să mă facă să îl descopăr atât cât era permis.
După multe căutări în spațiul on-line, aveam să aflu că nu este nici pe departe un loc al nimănui așa cum poate părea la o primă vedere. E locuit, sa ii spunem așa, și foarte bine păzit, aici funcționând, sediul din Sectorul 3 al Arhivelor Națioale Române, iar circuitul de vizitare este unul închis și posibil doar în baza unei solicitări către instituție. „Carevasăzică va trebui să sun, sa trimit mail-uri! Foarte bine, nu e prima dată când fac asta! E cazul să încerc!”
Zis și făcut: am trimis solicitarea și în cel mai scurt timp primesc telefonul cu răspunsul cel mult așteptat: mi se aprobase cererea de vizitare și fotografiere a interiorului clădirii.
Cu niște emoții mai mari decât mine, ca un copil care abia aștepta o jucărie nouă, am pornit în dimineața zilei de 22 martie către bijuteria care reușise bine de tot să îmi capteze atenția și nu mai voia să îmi mai dea pace până când nu o descopeream în totalitate. M-a întâmpinat cu drag doamna care a fost alături de mine pe toată durata vizitei.
Ajunsă în interior, am rămas fascinată de ceea ce am putut vedea: o scară sculptată, din lemn masiv, arcade și plafoane sculptate, inscripții pictate cu caractere gotice, sobe de teracotă, totul încă bine păstrat. Studiam cu atenție fiecare colț, fiecare element care îmi atrăgea atenția. Mă aflam în interiorul unei bucăți de istorie.
Deși ansamblul construcției cuprinde 2 clădiri, accesul este limitat, fotografierea și vizitarea fiind posibile numai în partea unde funcționează și birourile, hala fabricii fiind în prezent depozit de documente, cu accesul restricționat celor din afara instituției.
Dar pentru mine nu a contat că nu am putut intra și în hala mare, ci faptul că m-am putut bucura de ceea ce bănuiam că ascunde interiorul casei. Ceea ce anul trecut îmi părea imposibil, anul acesta, chiar la un an de când descoperisem locul, mi s-a îndeplinit.
Și aici, cu toate că timpul părea să se fi oprit preț de câteva zeci de minute, a venit și vremea să plec. Cu greu te desparți de un asemenea loc, parcă ai mai vrea să-l vezi din nou și din nou, parcă ai vrea să mai stai. A trebuit totuși să plec fiind, cum am spus, în timpul săptămânii și având minutele și orele nu foarte în favoarea mea. Dar cu siguranță, când voi mai avea ocazia, am să revin.
Drag cititor și călător în timp, dacă pașii tăi vor ajunge și ei pe aici, oprește-te măcar pentru puțin timp și privește și bucură-te de ceea ce poți să vezi! Data viitoare voi veni cu o nouă poveste pe care să ți-o împărtășesc.
Foto: OTILIA BERCARU – Toate drepturile rezervate!!!! –
