România intră într-o nouă rundă de negocieri politice care promite mult și livrează, până acum, nimic. După săptămâni de blocaj și calcule sterile, liderii PSD, PNL, USR și UDMR sunt așteptați să revină la masa discuțiilor, într-o încercare aproape disperată de a construi o majoritate funcțională.
Surse politice indică faptul că Parlamentul ar urma să fie convocat la finalul lunii iulie, semn că partidele încă mai speră la un acord de ultim moment privind viitorul Guvern și programul de guvernare. Până atunci însă, realitatea este una simplă și îngrijorătoare: România funcționează la avarie.
De pe 5 mai, când Cabinetul condus de Ilie Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură susținută de PSD și AUR, țara este condusă de un Executiv cu atribuții limitate, incapabil să ia decizii majore. O stare de interimat prelungit care începe să coste – economic, administrativ și politic.
În culise, scenariile se învârt în cerc. Se vorbește despre un „guvern de armistițiu”, condus de un premier independent, dar cu miniștri politici – o formulă hibridă care pare mai degrabă un compromis de avarie decât o soluție solidă. Alte variante includ o rotativă a unor guverne minoritare, însă nici aici orgoliile nu au putut fi îngropate: nimeni nu vrea să înceapă.
În esență, partidele par captive într-un joc de putere în care calculele electorale cântăresc mai mult decât stabilitatea țării. Fiecare zi fără un guvern cu puteri depline adâncește senzația de incertitudine și slăbește capacitatea statului de a reacționa coerent.
Deși oficial se vorbește despre „negocieri în curs”, realitatea ultimelor săptămâni arată un blocaj aproape total. Nicio formulă nu a fost agreată, nicio direcție clară nu a fost asumată. În schimb, publicul asistă la același spectacol previzibil: declarații prudente, întâlniri fără rezultat și promisiuni reciclate.
Convocarea Parlamentului la finalul lunii iulie ar putea fi momentul adevărului. Sau încă un episod dintr-o criză politică prelungită, în care responsabilitatea este pasată de la un partid la altul.
Până atunci, România rămâne suspendată între negocieri și neputință. Iar întrebarea devine tot mai apăsătoare: cât mai poate funcționa un stat fără un guvern real?
