Nu încape nici o îndoială că Rusia, dată fiind supremația ei în domeniul energetic și militar este cea mai mare amenințare pe termen scurt și mediu pentru securitatea europeană. Dacă Rusia nu se amesteca în Siria, de exemplu, nu aveam criza refugiaților care a dat o lovitură Europei din care nu ne-am revenit complet nici pînă astăzi.
Chiar dacă pot exista țări europene ale căror interese sunt mai puțin direct opuse Rusiei decît România, Balticele sau Polonia, și care pot obține de la Vladimir Putin înlesniri privind prețul gazului, nu există nimeni în UE sau NATO să se simtă bine cu milioane de soldați ruși și armament nuclear la granițe. Există cert o unitate europeană de interese contra Rusiei. Iar diferențele de poziții dintre belicoasele țări de la frontiera cu Rusia, ca noi, țările vest-europene și Anglia sunt legitime și nu reprezintă fracturi iremediabile.
Dar avînd în vedere că acum cinsprezece ani Rusia retrăsese rachete, submarine și trupe aproape de peste tot, cu excepția Transnistriei, iar azi sunt toate înapoi, a nu chestiona politica occidentală din ultimii 15 ani, a ne imagina că există o singură abordare și aceea trebuie să continue indiferent de rezultate, a cere Occidentului democratic să fie la fel de monolitic ca autocrația lui Vladimir Putin e o eroare și conceptuală, și tactică.
Apelul la unitate în Occident e adesea confundat cu acceptarea fără discuții a punctului de vedere american. Or, americanii au greșit privitor la Irak și la Afganistan, deși au existat păreri contrarii și atunci și alternative (drone, intervenții limitate de scurtă durată, etc). Americanii nu ascultă întotdeauna de aliați și nu valorifică destul varietatea de expertiză care există în sînul Occidentului. Unilateralismul caracterizează nu doar administrațiile republicane. Victoria Nuland a devenit celebră cu ”Fuck the EU” al ei, într-un episod de la care s-a ajuns în linie dreaptă la criza de azi. Asta făceau europenii atunci, atrăgeau atenția că va veni momentul previzibil de azi în chestiunea ucraineană și trebuie să avem un plan. Altul decît să tot împingem în ruși că tot vor continua să se retragă. Uite că nu se mai retrag și s-au înarmat la loc, am ratat momentul istoric.
Ca atare, Emmanuel Macron nu e trădător că se duce la Moscova și nu se duce să vîndă Ucraina, chiar dacă o avea planuri să arate bine și în campania lui prezidențială. Adepții dialogului au și ei campanii electorale, ca și adepții confruntării ca Boris Johnson. Putem prezuma la toată lumea și profit politic, și de aceea nu merită să ne pierdem vremea cu suspiciuni politice, ele sunt prezumate și acceptate, hai să vedem pe fond.
Putin ne cere garanții privitoare la securitatea Rusiei, dar și le-a luat deja. Ele sunt Transnistria, Crimeea, Ucraina de Est pe care deja o are, și Bielorusia pe care a ocupat-o zilele din urmă, după ce în toamnă s-a speriat că opozanții sprijiniți de Occident îl vor da jos pe Lukașenko (care nu e etern) și s-a decis că mai bine control direct decît indirect. Garanții mai bune ca astea noi nu avem cum să îi dăm, și ce e în discuție e doar ocuparea directă a întregii Ucraine și a Georgiei, din care a plecat tot la intervenția unui președinte francez, Nicolas Sarkozy, la precedenta invazie.
Nu are sens să pretindem că noi nu sprijinim opoziția din Bielorusia sau Rusia, pentru că o facem, din considerente de valori democratice, ca și strategice. Angela Merkel a trimis un avion să îl salveze pe Alexei Navalny, a fost decizia lui după ce a fost salvat să se întoarcă în gura lupului. Putin nu mai are demult nici o jenă să lichideze pe față pe opozanții săi, oriunde s-ar afla, și să considere orice sprijin acordat lor ca o amenințare. Cum și e. A lichidat oameni în Anglia și la Berlin, în parcul din fața sălii mele de sport, și sentința unei curți germane spune în clar că a fost o comandă oficială.
Cu ursul nu poți cîștiga la trîntă, nu faci decît să creezi mai multe victime. Trebuie o strategie mai complexă, eșalonată în mai multe etape. Noi nu trebuie să părem uniți în belicozitate, că un lucru care îl ține pe loc pe Putin de la mișcări radicale e și ideea că există țări din Europa cu care poate vorbi, cu care se poate ajunge la o înțelegere. Foarte bine că există, cînd dansezi cu ursul e bine să ai mai mulți parteneri, unii să joace bad cop, alții good cop. E foarte bine că există Macron și face ce face. Destul să fim uniți în obiectivele ca deescaladarea, pe termen scurt, și pe termen lung dezarmarea și reducerea dependenței de gazul rusesc, de fluxurile financiare rusești, un adevărat pericol în băncile engleze și germane, de capitalul imobiliar rusesc, că au cumpărat Londra și Berlinul pe bucăți, de afacerile cu Rusia, că în Saxonia o firmă din trei din asta trăiește. Unitatea nu trebuie să o arătăm în discurs, de parcă Putin se sperie el de textele noastre, ci în decizii de durată lungă. Ar trebui să lăsăm UE să negocieze gazul unitar pe viitor pentru toți membrii și țările asociate cu Rusia, de exemplu (asta include Moldova, care luptă de una singură), acolo într-adevăr forța și unitatea noastră ne-ar obține prețuri mai bune (cum am făcut cu vaccinurile, de unde am învățat niște lecții). Dacă facem asta putem să le dăm și conducta în schimbul retragerii din Ucraina de Est, mai ales dacă avem un plan consistent cum să înlocuim treptat gazul, conform strategiilor noastre verzi pe care aruncăm găleți de bani fără considerente strategice suficiente. La fel, trebuie să avem un plan financiar comun contra spălării de bani, care acum nu există și care nu se rezolvă prin sancțiuni individuale și temporare. Sigur să trebuie să dăm sancțiuni, și să le agreăm cu toții, dar nai ales trebuie să agreăm politici mult mai ample și permanente care ar crește siguranța noastră energetică și financiară contra Rusiei, și unde cei cu gura mare ca Anglia sunt de fapt foarte vulnerabili, că iau comisioane enorme din spălatul banilor rusești. Da, ne-am simți toți mai bine dacă ar mai conduce Angela Germania, dar asta e situația, și să nu se îngrijoreze nimeni, cu toate particularitățile ei Germania nu e cu Rusia, sunt doar unii vînduți, dar din aceia sunt și la Londra, și destui, dar nu sunt miniștri sau cancelari.
Dacă admitem că Georgia și Ucraina nu pot fi decît neutre acum și pe viitor nu mi se pare că admitem altceva decît realitatea. Dacă putem apăra democrația în astea două țări (în Georgia președintele Saakașvili e închis pe motive politice și nu facem destul să îl eliberăm) neutralitatea lor e un preț mic. Nu are sens să urlăm că au dreptul – ipotetic – să fie în NATO, cînd ele pierd repede drepturi pe care le aveau deja acum cîțiva ani sub influența Rusiei. Poți apăra ceea ce ai deja, nu poți vinde chiar ursului pielea ursului din pădure.
Dar mai ales marea miză pe care o văd este să întoarcem pagina și cursul înarmărilor, să readucem Rusia la starea de spirit în care concepem o dezarmare reciprocă din nou. Data trecută s-au retras numai ei, așa că nu va fi ușor. Nimeni să nu își închipuie că putem obține asta pe gratis, dar acesta e obiectivul fundamental, și evident că nu trebuie să sacrificăm Ucraina, Georgia sau Moldova, dar nici nu le putem restitui vreodată frontierele și desface ce a făcut Stalin cu atîta abilitate, să le facă să includă minorități și teritorii care nu au fost ale lor și unde locuitorii nu vor să fie georgieni, ucraineni sau români. Vorbim doar de salvarea limitată, a instituțiilor democratice și acordurilor de asociere cu UE din aceste țări.
Între timp, arta de a dansa cu ursul necesită pricepere, și parteneri diferiți, cîtă vreme avem aceleași obiective poate învățăm să tolerăm diversitatea, că nu copiind brutalitatea rusească o să îi învingem pe ruși, și nu cu retorica se cîștigă războaiele.
Deși au trecut anii, poate sunt utile și azi articolele mele vechi din România liberă despre cum să înțelegem Rusia sau despre Crimeea. Că din păcate gîndirea și cunoștințele despre Rusia nu au progresat prea mult la noi nici în atîția ani, numai arhiva de la RL a devenit mai inaccesibilă, transmite politologul Alina Mungiu Pippidi.
