Înțeleg că ziariștii români au tras de mânecă onor Comisia Europeană întrebând dacă PNRR se poate schimba cumva, și au primit pe data de 12 februarie un răspuns care afirma că Planul de Redresare și Reziliență (PNRR) nu poate fi modificat decât în situații excepționale, precum catastrofele naturale de proporții istorice. Iată că zece zile mai târziu Rusia invada Ucraina, aruncând nu doar toată regiunea, ci și restul Europei, în catastrofa de proporții istorice pe care nu e bine să o invoci așa, fără necesitate, mai ales că nu e un termen de referință de claritatea la care te aștepți de o birocrație de calitate. Se califică oare milioanele de refugiați? Prețul gazului, al petrolului, al uleiului, care au explodat toate? România a optat pentru un PNRR dublu, cu jumătate împrumuturi rambursabile, pe ideea că dacă din aceste împrumuturi obţinem o creştere economică de 5%, împrumuturile se plătesc singure, din veniturile la buget. Evident, războiul, inflația și explozia prețurilor la energie au dus chiar și pe cea mai conservatoare instituție, Comisia Națională de Prognoză, să coboare sub 3% pe acest an creșterea economică.
Acuma, să ne fie clar că teama Comisie este că, dacă ne mai lasă să ne gîndim, nu mai ajungem să contractăm toate lucrările până în decembrie 2023, cum se pare că e așteptarea, ca pînă în 2026 să cheltuim banii de sustenabilitate.
Pentru că așa gîndesc birocrații, chiar dacă a venit inundația în loc de secetă și ai nevoie de bărci, nu de irigatoare, termenul nu se poate schimba. Trebuie să îi dăm înainte cu marile noastre planuri de redresare și reziliență, care sună în mare așa:
- Din dependenți de gaz ce eram, să devenim mai dependenți de gaz. Cînd ne-a lovit războiul România era în capul celor care se agitau să se considere gazul verde (Ghinea de la gaze, apud Greenpeace), iar acum că e musai să ne reducem dependența față de Rusia, planul e ne dăm pe mîna Exxon, acest partener de pat al Rusiei, ca să mai provocăm vreo catastrofă naturală prin Marea Neagră, și nici într-un caz să încetăm a mai fi dependenți de gaze în 2026, de oriunde ar veni ele. Dimpotrivă, extindem rețeaua de gaze și nu sunt alternative clare pentru consumatorii industriali.
- Din dependenți de hidrocarburi ce eram, să ne facem mai dependenți, construind viitorul conceput în mari autostrăzi pentru camioanele pline de mărfuri, deși de la data încheierii autostrăzilor pînă la data interzicerii dieselului în Europa nu se știe dacă va mai rămîne măcar un an pentru amortizarea vreunui kilometru.
- Din orașe handicapate de trecutul comunist și încălzirea centralizată pe cărbune (Bucureștiul, Timișoara), să avem pe viitor orașe înghețate și îndatorate, că nu se încălzește clima destul de repede (un grad în ultima sută de ani în România) ca să ne lipsim de căldură, în schimb vom plăti penalități de tot felul, că PNRR nu cuprinde schimbarea radicală a acestor două orașe, deși soare și vînt există în Banat și Bărăgan cît vrei, resurse naturale sustenabile. Vor fi apeluri de proiecte pentru regenerabile, dar nu legate de planuri concrete de a scoate astea două orașe din comunism. Poate nu o fi prea tîrziu?
Ca atare, energia consumată ca să i se spună ministrului Muncii să nu deschidă cutia Pandorei, e zău, nulă și neavenită. Orice guvern cu scaun la cap și orice Comisie cu scaun la cap vor schimba PNRR. Vorba e, pe ce, că din cutia Pandorei zboară lucruri. Multe merită să zboare. Dar ce punem în loc e problema. Orice aduce sănătate e bun (la oamenii activi, ca și la pensionari, care au nevoie de mai mulți bani să își ia medicamente), iar orice prelungește viața hidrocarburilor e rău, dacă pot să formulez această regulă simplă de sustenabilitate. Deocamdată banii PNRR deja au fost flexibilizați și se duc pe refugiați, foarte bine. Termenul din 2023 nu se poate atinge dacă vrem să facem ceva cu folos. Mai vreți și împrumuturile alea, acuma că deja catastrofa e aici? Mai gîndiți-vă o dată. Cînd duhul din sticlă ne oferă darul dintîi, să îi cerem minte, altfel o să ne irosim toate dorințele, transmite politologul Alina Mungiu Pippidi.