Din postura de cetăţean activ al acestei ţări (am înţeles că am rămas puţini din aştia) trebuie să ai grijă de foarte multe lucruri. Impozite, taxe, chitanţe, facturi, probleme la locul de muncă, dar mai ales problemele altora. Mai mult decât atât, trebuie să-ţi păzeşti permanent spatele pentru că uneori ai senzaţia că oricine are tendinţa naturală de a te păcăli, fie şi cu un leu acolo, numai păcăleală să se numească.
Nu înţeleg de unde vine această tendinţă patologică de a încerca să păcăleşti şi de unde a deprins-o atât de bine acest popor. De la compania furnizoare de curent electric să până la serviciile de internet sau telefonie, dacă laşi niţel garda jos, imediat te vor păcăli. De asta, pentru orice plată pe care o faci, trebuie să păsrezi chitanţa cu sfinţenie, pentru că dacă nu o faci, sigur te vei trezi că ţi se cere să plăteşti din nou acelaşi serviciu şi dacă nu ai cum dovedi că ai plătit deja, păcăleala-i gata. Şi să fiţi siguri că nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.
Este absolut necesar, în România, să păstrezi saci de chitanţe şi facturi frumos aranjate, eventual pe ultimii cinci ani, pentru a evita să fii tras în piept. Şi tot vor reuşi să o facă. O singură dată în ultimii ani nu am avt grijă de o anume chitanţă care dovedea plata unui abonament de telefonie mobilă şi gata, au şi apărut problemele. E vorba de abonamentul la Vodafone, să nu creadă cineva că e secret. Ştiindu-mă cu abonamentul plătit în avans, am stat liniştită până când am început să primesc mesaje de ameninţare că îmi vor închide serviciile până la efectuarea plăţii. De aici începe distracţia. Câteva drumuri pe la reprezentanţele companiei de telefonie mobilă, nişte timp pierdut, că la asta ne pricepem cel mai bine, numai dacă am lua şi salariu pentru această activitate!
La birourile comapniei respective mi s-a explicat politicos că încă nu au o soluţie pentru problema mea, dar că vor cerceta aspectul, între timp eu riscând să mi se restricţioneze serviciile. Zău că uneori îmi vine să le restricţionez eu forţat şi definitivm că altceva nu-mi mai rămâne de făcut. Zis si făcut! Deşi plătisem, mi-au restricţionat abonamentul fix când aveam mai mare nevoie de el, iar după vreo trei zile în care nu au găsit nicio explicaţie plauzibilă pentru ceea ce se întâmplă, au găsit scuza! Mi-au oprit banii pentru un alt abonament, închis la începutul anului, şi unde am rămas cu o restanţă de plată. Bine, eu ştiam că şi aceea a fost achitată. Şi aşa revenim la faza unu, scotocitul prin sacii de chitanţe.
După lupte „seculare”, problema nu a fost nici acum rezolvată şi, probabil, se va rezolva numai dacă eu plătesc din nou aceeaşi factură sau dacă reuşesc să găsesc chitanţa primei plăţi, pentru a dovedi că am avut mult prea buna intenţie de a achita un serviciu. Probabil că o merit, pentru că trebuie să fiu unul dintre puţinii români care au luat decizia aproape sinucigaşă de a plăti o factură în avans, iar aceasta trebuie să fi fost o aroganţă mult prea mare. Cum spuneam, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!
În aceste condiţii, este greu să mai fii eficient când eşti obligat să-ţi pierzi timpul constant cu mici chichiţe administrative şi să rezolvi probleme pe care mai întotdeauna ţi le-au creat alţii. Suntem campioni mondiali la aşa ceva şi jur că nici dacă am vrea să construim tot acest hăţiş administrativ cu intenţie şi tot nu ne-ar ieşi atât de bine. Şi pe lângă toate astea, mi-au mai scris şi finanţele care au descoperit că mai am un pic şi devin evazionistă şi că nu am achitat imensa sumă de 16 lei pentru un contract pe drepturi de autor din anii trecuţi. Sunt sigură că, din cauza acestei sume restante, economia stă pe loc, ba, mai mult, dă înapoi. E şi logic, de altfel, dacă ei se obosesc să transmită scrisori a căror expediere, în fapt, costă mai mult decât sumele datorate. Sunt curioasă dacă aceia care fură statul cu miliarde mai primesc, periodic, scrisorele de la finanţe. Cei 16 lei datoraţi statului român, pentru că vreau să îmi achit datoria, în prostia mea, mă vor mai costa vreo două zile de stat la cozi şi de făcut operaţiuni bancare complexe, dar măcar ştiu că totul este pentru o cauză nobilă, să scot statul din rahat. Culmea ar fi să aflu, după tot timpul pierdut şi după ce achit cei 16 lei, că de fapt, s-a făcut o greşeală şi că nu mai aveam nimic de plătit. Între timp, mama (menţiune: e moartă de mai bine de un an şi jumătate) are de achitat şi ea nişte impozite pentru anul în curs!
