Evenimentele nefericite din ultima perioadă au repus pe tapet problema solidarităţii la români! Din ceea ce vedem în viaţa de zi cu zi, observăm că, în momentele grele prin care societatea trece, periodic, românii sunt solidari. ,,Chiar dacă nu ţi-ar da un pahar cu apă dacă ar şti că nu o să mori, românii se ajută!’’ spun, deseori, vârstnicii din mediul rural.
Contrar a ceea ce s-a scris zeci de ani în cărţile de istorie comuniste, românii de odinioară erau mult mai solidari la bine şi la greu în comparaţie cu urmaşii lor, indiferent de clasa socială din care făceau parte.
Astfel, putem să amintim de familia de boieri Perticari, de la Izvoru, care a construit în sat una dintre primele şcoli din sudul judeţului, un spital, başca ofereau în fiecare iarnă cadouri de Crăciun copiilor săraci.
Mulţi dintre oamenii cu dare de mână din judeţ au tăiat părţi din moşiile lor şi tot pe banii lor au construit şcoli, aşezăminte de cultură… Câtă diferenţă între ei şi mai-marii din zilele noastre, cărora le pasă doar de propriile buzunare şi familii!
Diferenţe sunt, dacă tot vorbim de solidaritate, şi între românii obişnuiţi de ieri şi cei de astăzi.
Echipa noastră documentează, în această perioadă, materialul pentru lucrarea cu caracter monografic a comunei Miceşti. Printre multe altele, în arhiva unei şcoli din comună, cea din satul Purcăreni, am descoperit un document cel puţin interesant, unul care vorbeşte de la sine despre solidaritatea românilor de odinioară.
Era anul 1949… Războiul se terminase de patru ani, însă România era departe de a-şi fi revenit economic. Se afla sub ocupaţie sovietică, avea de plătit despăgubiri de război uriaşe… Colac peste pupăză, seceta din anul 1947 a dus la cea mai mare foamete din secolul trecut, pe teritoriul românesc.
În ciuda lipsurilor, populaţia din Purcăreni (comună de sine stătătoare la acea vreme) a fost solidară cu semenii mai săraci decât ei. Şcoala din sat avea 86 de elevi, mulţi dintre ei orfani de război sau din familii extrem de sărace, cu mulţi copii. Cum situaţia era foarte gravă, oamenii din sat au hotărât că o parte din aceşti copii, 30 la număr, cei mai săraci dintre ei, să beneficieze de o masă caldă pe zi, servită într-o cantină amenajată în incinta şcolii.
Deşi şi ele erau destul de sărace, 18 familii au hotărât să ofere, prin rotaţie, câte o masă pe zi celor 30 de elevi amărâţi ai şcolii elementare. Nu s-a implicat Ministerul Instrucţiunii Publice (strămoşul MEC), inspectoratul sau prefectura… Mâncarea era oferită din puţinul locuitorilor care aveau acasă un ciur de mălai sau de făină în plus.
Interesant este, iar acest lucru o să îl puteţi citi în lucrarea noastră care va fi lansată în primăvara anului viitor, că mulţi dintre cei 30 de copii amărâţi aveau să ajungă specialişti de seamă în industria, administraţia şi cultura românească.
