Primarul din Mioveni: O operetă coruptă cu aorduri de 30.000 de euro”
Într-o dramă desprinsă parcă din teatrul absurd, primarul orașului Mioveni, Ion Georgescu, s-a trezit în centrul unui flagrant în urma unor acuzații de corupție ce nu pot fi decât de-a dreptul comice. PSD-ul l-a exclus pe acest personaj plin de culoare din rândurile lor, dar să nu vă faceți iluzii că ne aflăm în prezența unui episod tragic. Mai degrabă, este vorba de o operetă coruptă cu acorduri de 30.000 de euro.
Potrivit reținerii, Georgescu ar fi solicitat o sumă considerabilă de 30.000 de euro pentru a face favoarea să angajeze o rudă a denunțătorului ca medic la Spitalul Orășenesc Mioveni. Pentru cei care încă mai au un dram de bun-simț, este clar că un asemenea act corupt ar fi de neimaginat, dar iată că în politică, se pot întâmpla orice lucruri, inclusiv cele mai absurde.
Pe deasupra acestor acuzații șocante, Georgescu a încercat să-și arunce ștergarul pentru a evita orice suspiciune. El a susținut că, într-adevăr, a primit suma de 10.000 de euro de la denunțător, dar ca împrumut, în toamna anului trecut. Ce împrumut are nevoie de o sumă rotundă de 10.000 de euro, nu ne spune, dar cu siguranță este o explicație la care nimeni nu ar fi putut să se aștepte.
În plus, denunțătorul și primarul Georgescu au fost prieteni de 30 de ani, o prietenie care, în mod ciudat, pare să se fi transformat brusc într-o relație financiară dubioasă. Este ca și cum unul dintre cei mai buni prieteni ar cere o sumă imensă de bani pentru a te ajuta să-ți angajezi copilul la o slujbă. Aceasta este versiunea românească a unei comedii de proporții, cu toate ingredientele unui film de umor negru.
În final, povestea primarului din Mioveni ar putea să fie o lectură de comedie pentru un public de spectatori interesați de amestecul ridicol dintre corupție și politică. Este o demonstrație că, în unele cazuri, realitatea depășește cu mult ficțiunea și că, în lumea politicii, nimic nu este de neimaginat. Oricum ai privi această poveste, cu siguranță este un caz care ne aduce un zâmbet pe buze și o întrebare în minte: „Cine mai are nevoie de teatru când avem politica românească?”