Situaţia poate fi asemănată cu un caz de violenţă domestică, în măsura în care abuzul nu dă naştere la altceva decât tot la abuz. După ce şi-a tratat rău familia prin violenţă verbală, prin confiscarea alocaţiei copiilor, a salariului soţiei şi prin alungarea de acasă, capul familiei a sfârşit prin a deveni el însuşi victima unui abuz. Neştiind prea multă carte şi, în plus, fiind şi traumatizaţi, abuzaţii nu au mai respectat „procedura” legală şi şi-au făcut singuri dreptate. În mod normal, ar fi trebuit să facă reclamaţie la poliţie, să-l fi dat în prealabil în judecată sau măcar să fi avut parte de ajutorul vecinilor atunci când din apartament se auzeau strigăte şi plânsete. În ciuda acestor fapte, atunci când ieşea pe scara blocului, capul familiei, un abil „diplomat”, le explica vecinilor creduli că în familia sa nu erau probleme majore, ci fusese vorba doar de nişte simple incidente, pe care, prin „autoritatea” sa, le „rezolvase”. Situaţia era sub control. Viaţa în bloc putea să meargă mai departe fără nici o grijă şi chiar, din când în când, împreună cu ceilalţi capi de familie responsabili se întâlneau pe băncuţele din faţa blocului la un păhărel. Asta însă până într-o bună zi…
Actori în lupta pentru putere
Istoria rămâne cel mai bun cadru pentru evenimentele locale. Puse în ramă, ele capătă perspectiva care le relevă în micimea, gloria sau bizareria lor. Acesta este şi cazul fermentaţiei politice de la noi, născătoare de referendum. Lăsând la o parte decorul şi piesele sale, precum „popor”, „dreptate”, „anticorupţie”, „Europa” etc., vom vedea că în spatele acestuia nu se găseşte altceva decât lupta pentru putere, ajunsă într-un anumit moment de acutizare a ei. Istoria este nu doar tragică, este şi comică atunci când pe terenul de luptă aruncă măscărici cu pretenţii de eroi sau dezechilibraţi emoţional angrenaţi în numele raţiunii.
Ceea ce se întâmplă la ora actuală în România, respectiv lupta dintre Băsescu şi Parlament, respectând totuşi scara, poate fi asemuit cu lupta dintre rege şi Parlament din Anglia secolului al XVII-lea. Ca şi atunci, acum un individ a vrut să obţină cât mai multă putere în detrimentul Parlamentului. Culmea e că acesta nici măcar nu este rege, iar absolutismul a dispărut de mult. Poate se va scrie vreo carte cândva despre pretenţiile „monarhice” ale conducătorilor noştri, de la Ceauşescu până la Băsescu. Dacă orbirea lui Ceauşescu era oarecum justificată în măsura în care în lumea comunistă se mai purta şi se mai admitea încă absolutismul unor tătuci, la folie des messieurs Basesco ou Nastase, că să devenim eleganţi, arată cât de puţin simţ al perspectivei au avut respectivii. Faptul că Elena Udrea grăia despre „despoţi luminaţi” sau considera că „ne tragem din Traian” nu este o întâmplare, ci, fie doar din acceptarea acestor gratulaţii, se pot vedea destul de limpede semnele vesele ale unei patologii îngrijorătoare la anumite personaje politice. În plus, pentru faptul că pacientul nu s-a vindecat şi că ridicolul se agravează pe zi ce trece stau mărturie şi recentele travestiuri în care mititelul personaj este pus, probabil de consilierii săi, ba să poarte torţa olimpică, ba să apese nervos pe „butonul trei” dintr-o tastatură imaginară. La urma urmei, în lumea solicitantă în care trăim, după cum am văzut într-un documentar, este admisibil să ai unul sau mai mulţi prieteni sau inamici imaginari, dar… în niciun caz atunci când te afli la cârmă!
N-am avea simţul estetic al istoriei, dacă în decorul menţionat nu i-am zări şi pe ceilalţi protagonişti, baroni, moguli, doctori, „navetişti”, care constituie corpul de interese şi patriotism al Parlamentului, unde, printr-un traseism paşnic, s-a înfăptuit „glorioasa revoluţie”.
În fine, mai există şi o a treia parte, umilă, neglijată, somată doar în momentele de paroxism ale melodramei, la revoluţii, manifestaţii, „băi de mulţime” şi, bineînţeles!, la re-fe-ren-du-muri.
„Tiranul trebuie să plece!”, strigă una dintre părţi.
„Să stăm strânşi uniţi în jurul «monarhului»!”, proclamă cealaltă.
„Să vină poporul!”, zbiară ambele.
Povestea puterii, să nu ne înşelăm, este aceeaşi. Toţi o doresc, şi unii şi alţii. Friedrich Hayek, referindu-se la lupta pentru statul de drept şi la cea dintre rege şi Parlamentul englez de odinioară, constata că „arbitraruil unei acţiuni depinde nu de sursa autorităţii, ci de conformitatea sa cu principii de drept generale (Constituţia)”. Aşa că să fim atenţi la spectacol, la intrigă, la decor, dar mai ales la nuanţe şi, totuşi, la spectatori!
Spectatorii, criticii, finalul
Ăstimp: 1. păruiala e în toi; 2. „monarhul” e surghiunit, puterile îi sunt uzurpate de un prinţ cu nume de floare şi de blazon; 3. Europa află, se cutremură şi se zbârleşte puţin la … „pucişti”; dar 4. „România nu se predă!”; „Gloria! Gloria!…”.
Tare mi-e teamă că spectatorii unui astfel de spectacol suntem doar noi, criticii lipsesc sau nu sunt interesaţi decât de formă de astfel de piese, iar finalul este previzibil. Va câştiga una din părţi. Doar pentru ea, însă, nu şi pentru altcineva. În materie de împărţire a prăzii, ca şi în logică, principiul spune că „tertium non datur!”, adică a treia parte nu există.
La urmă, ne vom întreba cui i-a folosit toată această treabă. Cuiva i-a folosit, să nu ne facem griji de asta. Cuiva i se va fi furat o prăjitură şi, în învălmăşeală, un altul o va fi înhăţat lăsându-i pe ceilalţi cu gura căscată şi cu coada între picioare.
În cele din urmă, cu resemnare, se va spune că s-a făcut mult zgomot pentru nimic. Că, de fapt, a mai fost încă o „miuţă” din asta de pe aici, ce are loc din când în când, ba o „revoluţie”, ba un „caritas”, ba o mineriadă sau – de ce nu?, că e mai european – un referendum.
Încetul cu încetul, ecourile se vor estompa, comicii vor căpăta o figură gravă de oameni de stat şi, poate, cineva se întreba cu un fel de înţelepciune urbană: „Hai, domne, de asta aveam noi nevoie acuma aici, în plină criză mondială?”.
Cineva din fundal, nu ştiu dacă o voce auctorială, poate un membru al familiei evocate la început, îi va răspunde: „Auzi, bre?! La nivel mondial nu e ca la nivel familial, adică per gospodărie. Dacă pungaşul n-ar fi fugit cu alocaţiile copiilor şi salariul neveste-sii, am fi avut stabilitate o mie de ani. Că nimeni nu zice să nu te încurci şi tu cu o femeie, două, trei şi să bei un păhărel de whiskey!”.
