Dimineaţă de ianuarie cu cer plumburiu, ameninţând să cadă peste pământul îngheţat şi pustiu – o ultimă îmbrăţişare, ca un abandon al tuturor celor care ar mai fi putut depune mărturie despre rosturile lumii.
Pe Valea Râului Doamnei, la poalele Munţilor Făgăraş, după cum ne indică ghidul electronic conectat la reţeaua de internet. Cu toate că, obiectiv, avem coordonatele locului în care ne aflăm, sentimentul nostru este acela că de fapt nu ne aflăm nicăieri.
Înaintăm sub îndrumarea GPS-ului, care ne anunţă că „peste trei sute de metri, viraţi uşor la dreapta”. Vocea nepământeană este singura care sparge tăcerea în acest mormânt de plumb capitonat cu dealuri cândva împădurite.
Ajungem în Nucşoara
Aflată la cota 879 şi alcătuită din patru sate (Nucşoara, Gruiu, Slatina şi Sboghiteşti), în Nucşoara mai respiră aproximativ o mie cinci sute de suflete.
„Legendele transmise pe cale orală vorbesc despre primul locuitor, refugiat în vremuri de restrişte dinspre sud, aşezându-se în punctul căruia şi astăzi i se zice „Sub Nuci” sau „Sub Naca”, de unde şi denumirea satului şi mai apoi a comunei Nucşoara.
Dar vechimea în timp a aşezărilor comunei este cu mult mai mare şi mai bogată în evenimente, despre care pomenesc vechi amintiri şi documente. În cartea sa „Din bătrâni”, Ion Slavici atesta un trecut de mai bine de 1300 de ani al aşezării Nucşoara, relatând întâmplări ale localnicilor încă de pe vremea popoarelor migratoare, a Gepizilor şi Longobarzilor „în timpuri vitrege de istorie, când populaţia românească din sud îşi afla refugiul şi apărarea, instinctiv aproape, în pădurile dese şi masive, spre văile râurilor, în sus, pe culmile Carpaţilor noştri.”
Istoria unui abandon se scrie în culori obsesive
Cele câteva gospodării pe care le zărim mărturisesc despre bunul-simţ al localnicilor şi despre o bună-stare discretă, cel mai probabil întreţinută de rude plecate să-şi facă rost aiurea, printre străini. Un exod cu care majoritatea covârşitoare a satelor româneşti s-a resemnat de multă vreme, părând că aceasta este starea lor naturală dintotdeauna.
Intrăm în clădirea primăriei, o clădire relativ recentă, cu ziduri colorate amintind de obsesia cromatică a unui guvern între timp şi el dispărut, aşa cum au dispărut de-a lungul secolelor toate stăpânirile, făcând loc altora, ca într-o succesiune fără sfârşit de năvălitori şi oameni care se încăpăţânează să prindă rădăcini în stânca muntelui. În copacii de pe marginea drumului, pare că nu mai flutură decât vechile promisiuni, ca nişte drapele abandonate pe frontul unor bătălii, din care combatanţii s-au retras în dezordinea prăduirii şi a ruşinii. Locurile acestei retrageri poartă nume a căror rostire stârneşte respectul abstract al cuvintelor golite de orice semnificaţie: Parlament, Consiliu Judeţean, Direcţia Judeţeană pentru…, Agenţia Naţională a…
Sala de Consiliu a Primăriei Nucşoara este învăluită în aceeaşi lumină a vechilor obsesii. Anticipez că în curând ea va fi înlocuită de o alta, aşa cum se întâmplă în unele maladii, când un simptom este substituit de un altul, căci organismul pare să se fi obişnuit cu starea de boală, de pe care îşi trage propriile beneficii secundare, împiedicând vindecarea.
Conversaţie într-o Sală de Consiliu
Primarul vorbeşte. Eu ascult. Primarul, Ion Cojocaru, ne spune că a preluat mandatul în urmă cu câteva luni, aşa cum preiei o redută din mâinile unor ocupanţi relativi. Pocnitorile gloanţelor oarbe ale făgăduielilor de mărire şi glorie nu-şi mai poartă ecoul nevolnic al batalioanelor mărşăluind în campaniile electorale. În locul lor s-a reîntronat şuierul vântului care cheamă hăurile. Şi hăurile îi răspund cu aceeaşi chemare. Primarul vorbeşte despre un drum ce trebuie făcut, un drum pe care să vină investitori şi să readucă viaţă în comună, dar înaintea ochilor mei se desface drumul pe care au plecat oameni şi nu s-au mai întors, iar dacă s-au întors, a fost doar pentru a mai lua şi pe alţii cu ei. Primarul ne vorbeşte despre o fostă tabără, în care cândva veneau sute de copii în vacanţa de vară, în care adăstau sute şi mii de turişti pe an, atraşi de frumuseţea fără margini a dealurilor şi munţilor nemărginiţi. Primarul ne vorbeşte despre specificul locului, despre portul localnicilor, despre Maestrul Rodoş şi Şcoala sa de Sculptură în lemn, despre Tanti Viorica şi fetele pe care le învaţă arta ţesutului. Da, cunosc toate acestea, căci nu e mult timp de când am mai fost în aceste locuri. Din promisiunile făcute atunci nu au rămas decât amintiri vagi şi câteva fotografii păstrate în arhiva unui computer din biroul unei Direcţii Judeţene lipsită parcă şi ea de orice direcţie. Sau poate că era vorba despre un Centru Judeţean, din care a dispărut centrul, rămânând doar vertijul mişcărilor sale centrifuge? Cine ar mai putea şti?
S-ar putea spune o poveste. Dar cine ar sta să o asculte?
Primarul vorbeşte, încurajat de interlocutorul său care vrea să afle. Înainte de orice, vrea să afle despre oameni. Despre aşteptările lor, despre împlinirile şi ratările lor, despre bucuriile şi despre disperările lor. Pentru că interlocutorul său este jurnalist şi vrea să scrie o poveste.
„În comuna Nucşoara există o şcoală pentru clasele 1-8, două şcoli pentru clasele 1-4 şi trei grădiniţe. În comuna Nucşoara există aproximativ 200 de copii. Anul trecut, în comuna Nucşoara au murit 400 de oameni şi s-au născut 9 copii. În comuna Nucşoara, anul trecut au fost două căsătorii şi 400 de înmormântări. În comuna Nucşoara, sunt 11 familii şi 70 de persoane singure care beneficiază de ajutoare sociale.” Mă întreb câţi dintre cei 400 au primit ajutoare de înmormântare şi la ce le-or mai fi folosit? Mă întreb câţi nucşoreni or fi însoţit cele 400 de cortegii funerare? Dar la cele două nunţi, câţi or fi băut, mâncat şi horit? Mă întreb câţi preoţi îşi recită nedesluşitele cuvinte ale tainicelor legăminte?
Dintr-o dată îmi pare că Valea Doamnei se umple de corul clopotelor, forţând porţile Cerului, dincolo de care nu se mai aud decât paşii îngerilor şi sfinţilor în alergare spre nicăieri. Dintr-o economie drastic calculată, către cine să se mai pogoare îngerii când sufletele pământenilor au rămas atât de puţine şi par atât de pustii? Uitate pe câte o măsuţă de lemn vechi, chipuri de cristoşi exilaţi şi de măicuţe văduve veghează vedeniile caselor în care altădată se spuneau poveşti. Flacăra candelei nu mai pâlpâie demult, stinsă de vântul îngheţat care suflă prin ferestrele cu geamuri sparte. Doar pomii din grădinile lor vor mai înflori la primăvară, dar cine va fi să le culeagă prefacerea în fruct?
Din munţii Făgăraşului îmi pare că se aud împuşcăturile armatei române sovietizate, în urmărirea „bandelor de tâlhari” conduse de Arsenescu şi Arnăuţoiu. Dintotdeauna, patrioţii au fost asimilaţi teroriştilor. În faţa ochilor mei se face noapte şi la lumina lunii pare că o zăresc pe Elisabeta Rizea deschizând poarta din spatele casei, spre a primi luptătorii împotriva Stihiei Roşii. Şi atunci totul îmi devine deodată clar!
Bântuiţi suntem de aceleaşi eterne stihii
Nucşoara a fost abandonată pentru că Stihia Roşie, asemenea microbului din mormintele deschise, reînvie de fiecare dată pentru a lovi mereu mai puternic, mereu mai pervers, mereu mai fără milă. Stihia Roşie ascunsă în sufletele noastre nu mai loveşte cu glonţul. Între timp şi-a făcut o armă mult mai năucitoare, poate mai năucitoare chiar decât o bombă atomică: ea se numeşte INDIFERENŢĂ! Stihia Roşie a suferit mutaţii genetice şi s-a replicat şi s-a clonat. Armata sa invincibilă şi-a mutat cartierul general în cabinetele parlamentarilor, ale căror chipuri atârnă spânzurate pe nişte bannere care sfidează mai mult decât vântul, mai mult decât ploaia, mai mult decât ninsoarea, mai mult decât îngheţul.
Conversaţia cu Primarul se încheie. Ieşim afară din Sala de consiliu. Pe hol, o bătrânică uitată de lume. Poate fi năluca Elisabetei Rizea, stând acolo fără să ceară nimic, fără să spună nimic. Privirea ei înghite însă totul, aşa cum fac de o veşnicie privirile nălucilor când le vine ceasul de a porni prin lume sau când li se năzare că au câte o treabă uitată prin vreun hol de primărie. Năluca Elisabetei Rizea poartă în braţe grinda împuşcată a casei şi deodată mă simt ca un agent Cooper sosit în Twin Peaks pentru a investiga o crimă stranie. Grinda împuşcată a casei vorbeşte cu năluca, dar eu şi primarul nu desluşim nimic.
„E nebună, săraca!”
Ne urcăm în maşină şi facem cale întoarsă spre a scrie povestea. În urma noastră, drumul dispare încet, încet, păstrând doar dâra unor impresii, ca paşii unui animal ce târăşte leşul vânătorului. Urmele de sânge vor fi şterse de zăpada care va cădea curând. Şi de uitare. Şi de nepăsare.
Să mă grăbesc! Să scriu povestea! Cât mai e timp.
