De mai multă vreme, chiar de prin 1990, aş putea zice, se întâmplă că mai mulţi inşi, supăraţi din pricina eşecurilor personale, ori din pricina schimbărilor anevoioase în bine, a schimbării mentalităţii multora, îşi varsă năduful pe ţară, pe România, ca şi cum această ţară ar fi stigmatizată încă din vremurile ancestrale. În realitate, lucrurile nu stau aşa, nici un eşec social sau politic nu ne îndrituieşte să-i punem ţării eticheta dispreţului ori a îndoielii. Aşa se face că, în capul multora, în dialogurile ori opiniile lor scrise, România a ajuns peiorativul Românica! Intelectuali refulaţi şi ziarişti semi-analfabeţi, de gang, au ajuns să se închipuie profeţi care au cădere să-şi certe neamul! Vorbă să fie, dar profeţii şi-au certat neamul în sânul căruia s-au născut, nicicum nu l-au umplut de ocări şi măscări, cum fac azi, prin ziare şi reviste, prin televizoare ori pe undele radioului, mai multe vieţuitoare cuvântătoare. Dacă priveşti în viaţa lor cu atenţie, nu prea găseşti vreo faptă demnă, o lumină pentru cei mulţi, care să le dea dreptul de a emite păreri critice.
Aproape zilnic vedem şi auzim cum nişte golani certaţi cu munca, trăitori la limita legii, alţii infractori deocamdată nedovediţi, agramaţi şi inculţi, dau lecţii de etică şi morală, laudă munca şi îşi cataloghează conaţionalii ca fiind laşi, hoţi şi leneşi din născare. Dacă-i iei la întrebări despre aceste nemernicii pe care le susţin, îţi vorbesc despre românul post-decembrist şi despre defectele şi eşecurile lui.
Dacă pe semidocţi îi mai înţelegem, vor să se facă vizibili cu orice preţ şi ocupă abuziv un loc pe strapontina cotidianului, nu le putem arăta îngăduinţă altora, unor inşi ceva mai răsăriţi la minte, cu faimă şi audienţă de lideri de opinie. Îmbătrâniţi înainte de vreme, sceptici cât Drăghicescu, Cioran şi Paler la un loc, nu găsesc nimic bun în prezentul acestei ţări, totul le pute şi de fiecare dată conchid că rateurile contemporane îşi au sorgintea, nici mai mult, nici mai puţin, decât în plămada fiinţei româneşti, care ar fi greşită. Ei cred că nimic notabil nu poate fi reţinut din Istoria României, că nu ne putem organiza un prezent elocvent şi că viitorul este ceva iluzoriu, aflat doar în capul unor naţionalişti agresivi.
Alţii, ignorând bunul simţ elementar şi orice sensibilitate naţională, inşi dotaţi cognitiv, cum este cazul fizicianului-filosof Horia Roman Patapievici, trec la atacuri de-a dreptul patologice. Spicuim, mai jos, doar câteva afirmaţii ale insului, pe care, adesea, acesta le reia meşteşugit, ori de câte ori i se bate obrazul, şi încearcă să le reactualizeze în mentalul colectiv, să le impună ca paradigmă. Paradoxal, mulţi români cu instrucţie cad în plasa acestui negaţionist şi, la fel de agresivi ca yoghinii discipoli ai lui Gregorian Bivolaru, te pun la punct, te consideră rupt de realitate, ne-european !
„Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării.” (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.63).
„23 de milioane de omuleţi patibulari (buni de spânzurat)” (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag 53).
„Un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare.” (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 34).
„Romanii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu.” (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag. 64)
„Romana este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau… să o folosim numai pentru înjurături…” (din „Politice” de H.R. Patapievici, ediţia 1996, pag.64).
Acest ins este preşedintele Institutului Cultural Român, din anul 2005, stipendiat din gros de cele 23 de milioane de omuleţi români, taman buni de spânzurătoare. Nu rămâne mai prejos nici Tribunul Vadim! De câte ori pierde alegerile, trânteşte-n revistele lui fotografia unui bou şi scrie sub ea că acesta-i profilul alegătorilor care nu l-au împins în odăile voievodale ale Cotrocenilor. Nu-i de mirare că românii l-au pus la punct, lăsându-l, prin masive dezertări, fără partid. Credeţi, cumva, că astfel de „opinii” ar trece neobservate în ţările occidentale? În Franţa, spre pildă, un gazetar îşi pierde dreptul de liberă practică numai dacă face dovada necunoaşterii limbii şi ortoepiei, darămite să-şi mai permită şi judecăţi antropologice aberante.
România nu este ceea ce cred aceşti aventurieri ai vremurilor tulburi, România este o ţară profundă, care şi-a dat măsura în trei conflagraţii – 1877-78, 1916-1919, 1941-1945. România şi-a plătit obolul cu mii de martiri, în perioada comunizării, România a dat şi dă scriitori, artişti, savanţi, România are o nobilime ţărănească, una care se îngrijeşte temeinic de rosturile vieţii, departe de elucubraţiile unor minţi prea odihnite pentru cât este de muncă…
E drept, este grea reintrarea pe un făgaş al zidirii…vDar, să nu ne prefacem că un rău făcut în 45 de ani şi continuat în formă perversă, după 1990, poate fi îndreptat peste noapte, de o minune ori de… majoratul mai multor serii de adolescenţi! Nu putem ignora ceea ce ni s-a imprimat în subconştient. Pentru relele şi neîmplinirile noastre nu România este de vină, ci doar unii dintre noi…
Neamurile, seminţiile sunt lăsate de Dumnezeu şi neamul românesc se numără printre ele; el nu îşi pierde profunzimea când trece prin vremuri de cumpănă, ori când vor nişte neica nimeni.
P.S: Editorialul de faţă are o poveste interesantă şi dureroasă, pe care o voi face cunoscută publicului în viitorul apropiat.
AUREL SIBICEANU
