Foarte puțini dintre noi stim cu adevărat ceea ce înseamnă viața trăită în misiunile militare, în zonele de risc, traumele cu care mulți dintre militarii batalioanelor rămân după anii trăiți în teatrele de operațiuni.

Chiar și atunci când ai norocul să rămâi întreg deși ai fost la un pas de moarte, „Sindromul Războiului” rămâne viu, rămâne în interiorul tău urmărindu-te pentru tot restul vieții.

Dar ce te faci atunci când pe lângă sindromul amintit rămâi și cu sechele fizice? Cei slabi ar spune sec „Nu mai sunt intreg, nici o problemă: scot arma din dotare și mi-am înceiat socotelile cu viața într-un mod rapid și fără prea multă suferință!”. Însă nu toți sunt slabi, deși au dat mâna cu moartea și nu au scăpat întregi. Există și oameni puternici care exact în momentele limită ridică fruntea și își strigă în sinea lor „EU POT SĂ MERG MAI DEPARTE INDIFERENT CUM VOI FI DE ACUM ÎNCOLO!”.

Un astfel de om, care a ridicat fruntea și s-a întrecut pe el însuși, este și Plutonierul Major Marius Iovi, fost membru al Brigăzii 18 Cercetare și Supraveghere „Decebal”, fostă „Banat” din Timișoara. Avea doar 26 de ani când a plecat în Irak la prima sa misiune, cu Batalionul 32 Infanterie „Mircea”. Pornea pe un drum pe care și-a dorit să fie.

„În anul 2007, aveam 26 de ani. Atunci a venit ordinul de plecare în Irak a Batalionului 32 Infanterie «Mircea» din Timişoara, unde eram încadrat. Nu am mai stat pe gânduri şi mi-am zis că vreau să plec. Bineînţeles că familia şi prietenii nu prea au fost de acord, dar până la urmă au înţeles că aceasta este dorinţa mea, de a pleca. În Irak am fost în misiune pentru o lună şi două săptămâni, din păcate”, își amintește, cu lacrimi în ochi, eroul român.

Prima misiune s-a încheiat prea brusc, cu o nenorocire pentru tânărul care la vremea respectivă avea 26 de ani. O explozie i-a spulberat toate visurile și l-a trimis într-o lume a umbrelor, o lume pe care foarte puțini o pot percepe.

„Era 21 septembrie 2007. O misiune obişnuită de patrulare, aceeaşi misiune pe care o făceam zi de zi. Atât ştiu, că ne aflam pe un itinerariu stabilit înainte, iar la un moment dat s-a produs o explozie. Eu din ziua respectivă nu îmi amintesc nimic, doar ce mi-au povestit colegii, după un an şi trei luni, când am revenit acasă. După producerea accidentului am fost evacuaţi din zona respectivă, într-un spital militar din Irak. Eram şase militari în autovehicul. Unul a decedat, ceilalţi am fost răniţi, patru dintre noi mai grav”.

Timp de șapte luni a fost în comă, internat într-un spital din Germania. Acolo, după ce s-a trezit, cu ajutorul colegilor a aflat ce i s-a întâmplat. Cu vederea distrusă, brațele arse și gândul la cei de acasă, fost nevoit să ia totul de la zero, după lunile în care a fost aproape mort.

„Din Irak am fost transportaţi la un spital militar american din Germania. M-am trezit acolo după şase-şapte luni de comă. Acolo am aflat că nu o să mai pot vedea tot restul vieţii. În urma accidentului am suferit mai multe răni – cea mai importantă a fost o schijă din suflul exploziei care mi-a perforat ochiul drept şi mi-a intrat în cutia craniană. Mi-a tăiat şi nervul optic de la ochiul stâng. Am arsuri pe ambele braţe şi multe intervenţii chirurgicale” .

Recuperarea în Germania și SUA a fost una dureroasă, Marius având nevoie de mai multe intervenții chirurgicale care au necesitat prelevarea de grefe de piele. A fost nevoit să învețe, din nou să meargă, să mănânce, să redevină un om care a fost. Nu voia să fie un om bolnav, un om demn doar de mila celor apropiați. Și-a dorit să se reîntoarcă la unitate, să își reia activitatea.

„După şapte luni, după ce mi-am revenit a fost o perioadă foarte grea, în spitalul din Germania, în care am luat-o de la zero. Ajunsesem la 43 de kilograme, de la 93 câte aveam când am plecat în misiune. M-au ajutat şi m-au învăţat să merg, să mănânc. Apoi am fost trimis în SUA, unde am fost integrat într-un program pentru reabilitarea persoanelor cu deficienţe de vedere. Acolo am învăţat, timp de trei luni, să o iau de la început. M-am întors acasă după un an şi trei luni de la accident, în 2009. Aşteptam cu nerăbdare să ajung acasă, să ajung la colegi, la familie şi la prieteni. Dar cel mai important moment pentru mine a fost când m-am întors la unitate”.

Deși cei de la spitalul din Germania, unde a stat internat, l-au sunat înainte de revenirea în țară pentru a-i spune că ar putea rămâne în armată doar dacă vrea, la întoarcerea în România tânărul a cerut să meargă în audiență la Ministerul Apărării pentru a fi primit din nou în armată. I s-a oferit un post în redacția radio a Armatei Române.

„Chiar înainte de întoarcerea acasă, am primit un telefon de la cei din spitalul din Germania, care mă anunţau că voi putea rămâne în sistemul militar doar dacă voi dori. Din acel moment mi-am dorit foarte mult să mă întorc acasă. Ajuns în România, am cerut o audienţă la ministrul Apărării pentru că nu am ştiut exact ce se va întâmpla cu mine. Am fost primit, iar ministrul de la vremea respectivă mi-a promis că voi rămâne în sistemul militar. Cineva a venit cu o propunere de a fi reporter la redacţia radio a Armatei. Acest lucru s-a concretizat după aproximativ trei luni, când am fost încadrat la Timişoara, la redacţia radio a Armatei” .

Marius Iovi spune că după recuperarea din Germania și Statele Unite ale Americii, deși a învățat foarte multe, nu s-a gândit să rămână departe de țară, gândul lui fiind mereu la cei dragi și la faptul că poate face și în România ceea ce își dorește. A luat totul ca pe o provocare.

„Mi-a plăcut provocarea şi acesta a fost şi motivul pentru care am vrut să rămân în cadrul Armatei. (…) Sunt foarte mândru că facem parte din această alianţă, din NATO. Am avut contact cu partenerii americani care sunt aliaţi şi de la ei am învăţat foarte multe lucruri. Am avut schimburi de experienţă. Este un lucru bun, având în vedere faptul că fac parte dintr-o unitate militară şi, ca militar, aceste lucruri sunt productive, din punctul meu de vedere. Avem posibilităţi de a cunoaşte anumiţi militari, tactici de luptă, lucruri ce ţin strict de partea profesională. Avem multe de învăţat unii de la alţii şi acesta este un lucru benefic”, spunea, tânărul, în încheiere, într-un reportaj pentru Mediafax.

Aceasta a fost povestea lui Marius Iovi, un OM care a avut puterea să spună „EU POT! EU MERG ÎNAINTE!”

În explozia din 21 septembrie 2007, Batalionul 32 „Mircea” din Timișoara a pierdut și un camarad, pe Sublocotenentul (post mortem) Ioan Grosaru.

Sublocotenent (pm) Ioan Grosaru

O parte din text a fost preluată de pe https://www.mediafax.ro/social/reportaj-la-prima-misiune-in-irak-in-2007-marius-iovi-si-a-pierdut-vederea-acum-lucreaza-la-radio-12385223

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here