Astăzi e marți… marți, 13. O zi ca oricare alta până în momentul în care m-am întâlnit din nou cu trecătorul care îmi spune povești.

Din nou i-am observat tristețea de pe chip și ochii ușor înlăcrimați.

-Știu, e cam devreme, ne-am mai întâlnit destul de recent și ți-am spus o poveste! Nu aș vrea să te deranjez dar mai am să-ți spun încă una. Te rog, ascultă-mă cu atenție! Povestea asta de azi nu este doar a unei singure persoane. Este povestea noastră, a tuturor!

Mi-a spus în timp ce ofta cu năduf…

I-am oferit o țigară, știind că așa își începe poveștile: sorbind cu poftă primul fum, oftând și privind în gol.

-Te rog mult, încă odată, ascultă-mă! Îmi spuse pe un ton ușor autoritar dar cu acea nuanță care denotă, mai repede, un îndemn la a fi atentă la detalii, nicidecum nu suna ca un ordin.

Povestea începe așa:

„Într-o după-amiază… ca orice altă după-amiază de insă cu căruț și bebeluș la purtător, ies și eu să plimb „monstrulețul”. Ritualul este așa, mergem, luăm apa rece, pufuleți, și o bine meritata cafea de tonomat.
Apa am luat-o de astă dată de acasă, a mai rămas de cumpărat pufuleți și cafea.
Intrăm în Mega-magazin. Monstrulețul cum vede pufuleții începe să se bucure și vrea să mănânce, ne așezăm la coadă, nu ne supărăm că nu avem prioritate atâta vreme cât avem pufuleți… Ajungem la casă „ne iertați, dar nu a avut răbdare și am desfăcut punga” …
Doamna de la casă, convinsă sunt că ea era directoarea de vânzări și ceva cercetător sub acoperire, se uită de sus, scanează punga și face un semn „discret” paznicului. Punga costa 65 de bani- suspect pentru acesta cercetatoare NASA, care este trimisă în misiune la Mega din Magurele, fix la casa de marcat.
Eu plec ușor, mă opresc să îmi pup copilul care avea de acum pufuleți și în pampers, merg la tonomat…în timp ce îmi așteptăm licoarea magică, mă trezesc la percheziție.
Nu am știut cum să reacționez… Să mă amuz, să fiu intrigată… Să mă enervez… Nu am făcut nimic, am zâmbit și am așteptat să văd unde duce această poveste. Cum vă așteptați, agentul FBI de Mega și-a cerut scuze.
Nu am nici o problemă cu asta, omul și-a făcut treaba.
Mă gândesc eu acum, care a fost motivul de m-a plasat în calitate de suspect?
Oare faptul că, am cumpărat doar o pungă de pufuleți de 65 de bani?

Durerea povești încă mă copleșește. Lăsând gluma la o parte, mă gândesc cum poți să privești de sus, și mai apoi sa suspectezi un om de furt pentru că a cumpărat prea ieftin sau prea puțin? Oare, doamna de la casă, care are un aer superior mereu, mănâncă numai stridii și le oferă copiilor mere in foiță de aur?
Eu am avut răbdare cu situația, am așteptat să văd cum se așează, dar ce făceau dacă, apucau o doamnă, supărată că ar fi vrut să le ia copiilor biscuiți, dar nu avea bani decât de o punga de pufuleți… Ce rană zgândăreau? Cum oare și-ar fi vărsat toată supărarea pe „directoarea” de la casă?
Nu suntem normali! Nu mai suntem oameni…
Va doresc să fiți frumoși la suflet!

O poveste tristă și astăzi, o poveste despre durerea de a fi umilit doar că de ce ai cumpărat de prea puțini bani, durerea de a fi privit cu suspiciune de către „unul și una” care au ochii vigilenți doar acolo unde nu ar trebui să fie cazul.

Îmi vine în minte o întrebare care mă face să zâmbesc amar: OARE CHIAR E RUȘINOS SĂ AI BANI PUȚINI ȘI SĂ NU POȚI SĂ CUMPERI DECÂT CEA MAI IEFTINĂ PUNGĂ CU PUFULEȚI?

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here