beermingham pitesti

Timp de câteva săptămâni, ArgesPlus.ro și pub-ul Beermingham te-au provocat la concurs! Ti-am propus să ne trimiți pe adresa de e-mail argesplus.ro@gmail.com cea mai interesantă/amuzantă poveste cu o experiență a ta la o bere, cu prietenii, să te recompensăm cu un bon de consumație de 100 de lei, cu care poți savura cea mai bună bere din oraș.

În urma unor lungi deliberări, juriul format din colectivul Argesplus.ro și din cel al Beermingham a hotărât că bonul de consumație merge la Leonard Cojocaru, a cărui poveste o prezentăm mai jos:

Leonard Cojocaru și gașca de la munte

 Nu este printre cele mai amuzante, dar sigur se încadreazã printre cele mai solicitante psihic.

Acum câţiva ani, am fost cu nişte tovarãşi la o pensiune, la munte, şi le-am spus în mod expres cã proprietarii sunt prieteni de familie, sã nu cumva sã facã vreo nãzbâtie. Dar cum socoteala de acasã nu se potriveşte cu cea din târg,…a ieşit pe dos.
Ĩn prima zi am decis sa mergem sã facem cumpãrãturile şi o, da! am fãcut cumpãrãturi multe, poate un pic peste mãsurã: bere, votcã, mici şi alte alea. Ca pentru câteva zile de grãtare.

 Pe searã, cãci seara este momentul potrivit, ne-am apucat sã facem un grãtar. Am pus pulpele, am pus cârnaţii şi-am zis sã punem şi câţiva mici. Dar ghici surpriza! Ĩn momentul ãla ne-am dat seama de ce erau micii aşa ieftini – expirau a doua zi. Aşa cã ne-am pus pe fãcut mici la greu – “fro’ şaiş dã mici, aşa”. Trebuia sã-i terminãm, nu? Se stricau şi doar nu aveam sã-i aruncam.

Am trecut repede peste aceastã problemã pentru cã a intrat şi votca în basm. Mai o chitarã, mai o duşcã, mai o înjurãturã de morţi cã ba ardeau micii, ba se stingea focu’. Sã spunem cã pe la finele grãtarului, eram mai bine fãcuţi decât carnea.

Ne-am pus sã mâncãm. Cât-un cârnat, cât-o pulpişoarã, hai un mujdei de usturoi, un ardei copt şi vreo zece micalãi[1] de om, cã, repet, doar nu voiai sã-i aruncãm, nu? Dupã grãtãrel, am zis sã mai rãmânem la o ţigarã, la o vorbã, la o chitarã şi cum ar spune munteanu “la o bere rece, ca dupã grãtar merge”. Ne-a prins miezul nopţii, şi mult dupã, stând în foişor şi simţindu-ne bine, departe de zgomot urban şi alte alea.

 Dar vine un moment când baţi şi în retragere, cã na, eşti cu gagica, na, eşti obosit etc.

Şi cum ne mai perindam noi cu una, cu alta, sã aducem toate lucrurile de afarã, în casã, unul din noi, mai “binedispus”, s-a gandit sã ne facã o surprizã.

 Nu ştiu dacã lipsa de experienţã în ale bãuturii, micii îndoielnici consumaţi în cantitãţi abuzive, dar ştiu sigur cã o forţã maleficã l-a luat de cap şi l-a scuturat atât de tare încât “a dat vulpea”[2] şi pe covor şi pe un perete din camerã. “Daunã totalã”, îmi spun eu. Cum aveam eu sa justific în faţa unor prieteni de familie şi a parinţilor comportamentul lui? Eram responsabil.

L-am luat pe om, care deja îşi luase somn, şi l-am întins pe un covor – camera respectivã era în carantinã iar în caz cã s-ar fi trezit pentru runda doi, ar mai fi fãcut o victimã. Lipseau doar foliile de plastic şi banda galbenã cu “Decontaminare”.

Ne-am aşezat la o masã şi-am început sã discutãm variante. Ne trecuse şi somn şi tot. (Fetele deja se culcaserã şi ne-am gândit ca n-are sens sã le trezim pentru o “nimica”)

Şi-am bãgat ţigarã dupã ţigarã, idée dupa idée pânã pe la vreo patru dimineaţa. Ĩn tot timpul ãsta, amicul nostru rupea podeaua cu sforaituri care de care mai animalice, iar covorul bãltea într-o mizerie de nedescris. A trebuit sã stãm sã analizãm problema pe toate pãrţile pentru cã nu puteam sã ne perindãm aiurea la ora aia, gazdele dormind la parter, fix sub noi.

Am tras la sorţi şi ne-am împãrţit sarcinile. Doi luau covorul şi se duceau cu el la râu sa-l spele, iar ceilalţi doi se apucau de spalat peretele şi pe jos. Zis şi fãcut. Eu am luat covorul cu un amic şi la ora cinci frecam cu picioarele şi mâinile goale un covor într-o apã rece ca gheaţa, în timp ce alţi doi amici tocmai îşi dãdeau seamã ca spalând peretele, au dat de rigips. Mizeria ca mizeria, dar acum aveam o altã problemã.

Adunare din nou. Stabilit: un om spalã covorul cu periuţa de dinţi şi cu şampon. Restul stam sã discutãm cum facem cu peretele, care arãta mai rãu ca înainte. Se fãcea dimineaţã iar gazdele se trezeau destul de devreme. “Sã nu cumva sã vinã sã verifice cum aratã camerele cã era de porc”[3], ne spuneam noi.

Ĩnsã, în liniştea aceea apãsãtoare, s-a auzit un glas: “Luãm lavabil şi vopsim. Asta e.”

Bunã idee, însã, unde gãsim noi lavabil la cinci jumãtate în mijlocul naturii? Pentru noi nu mai conta. Au plecat doi oameni spre Bran, pe jos.

S-au întors pe la vreo opt jumãtate cu o cutie de lavabil, trafalet şi tot ce trebuie, bine ascunse, evident şi ne-am apucat de treabã.

 A doua zi începuse de mult, iar motivul pentru care eram încã treji se schimbase. Pe la prânz am terminat treaba, iar acum trebuia sa spalam anumite lucruri cu diluant. Aşa cã pe la vreo trei-patru dupã-amiazã am trimis oameni şi dupa diluant.

Pe cât de subtili au fost doi oameni care s-au întors cu o galeatã de lavabil şi restul de chestii necesare operaţiunii, pe atât de evidenţi au fost aceşti doi oameni care trebuiau sa aduca doar o sticlã, pe care o puteau pune şi într-o pungã. I-a vãzut gazda. A crescut puţin tesiunea când ne-a întrebat la ce o folosim. Ne-au spus cã au mai avut adolescenţi care s-au drogat cu tot felul de vopseluri şi alte alea. I-am calmat spunandu-le cã nu suntem de genul asta şi-am inventat o scuzã stupidã de genul: unul din noi îşi murdarise pantalonii de vopsea, într-un gard. Ne-au crezut.

Seara ne-am hotãrât cã este momentul perfect pentru a termina cu toata “distracţia”, ceea ce presupunea sã spãlãm tot ce s-a murdarit de lavabil şi sã scãpãm de cutie, respectiv uneltele folosite. Zis şi fãcut.

Pe la unu noaptea, eu cu încã un tip am plecat, din nou, spre râu sã spãlãm lucrurile. Cam pe când eram la mijlocul spãlatului, se stinge becul de afarã. Ne-am gândit ca s-a ars şi am continuat treaba. Am terminat. Ĩn drum spre casã, ne întâmpinã gazda cu tunete şi fulgere. “V-am prins în flagrant!” Cã ne drogãm, cã îi cheamã pe ai mei, cã o sã vinã şi poliţia. M-am muiat tot. Copii, încã, fiind, ne-am speriat de moarte. Un moment de inspiraţie ne-a scãpat de tot scandalul ãsta. Noi încã nu aruncaserãm ziarele pline de vopsea, lucru pe care i l-am spus gazdei.

A urmat un nou val de ragnete, însã, de data asta dojenitoare. “V-aţi mâncat douã zile din vacanţã pentru un lucru ce i se putea întâmpla oricui? Trebuia sã veniţi la noi, cã mai aveam nişte lavabil rãmas.” Ne-am uitat unii la alţii, am zambit, am lãsat capul în jos şi-am început sã râdem. Cât de speriaţi fuseserãm de toatã isprava noastrã şi cât de uşor se putea rezolva totul.

Gazdelor le-a trecut somnul, sperietura cu drogurile. La fel şi de partea noastrã. Aşa cã ne-am pus la o masã comunã şi-am bãut pânã dimineaţã, de data asta, de la gazdã!

Dupã doua zile de bãut şi stres, ne-am culcat. Doar unul a rãmas treaz, sã cânte la chitarã.