Foto: Mihai Neacşu
Foarte aproape de Piteşti, la doar câţiva kilometri, pe un drum neasfaltat, trecând printre crengile copacilor care se împreunează deasupra drumului, se ajunge la o bisericuţă ridicată acum câteva sute de ani. Făcută din lemn, în anul 1688, biserica a fost ridicată pe temelia unui alt asemenea aşezământ, cu mult mai vechi. Biserica Teleşti II-Dătculeni este una dintre cele mai vechi din judeţ, iar în ea slujeşte probabil singurul preot din România care merge la slujbă cu bicicleta şi îşi face meseria chiar şi fără enoriaşi prezenţi la diverse sărbători.
Preotul pe bicicletă
Cu toţii ne-am obişnuit cu imaginea preo-ţilor moderni, „dotaţi”, majoritatea, cu bolizi „traşi” de mulţi cai putere, preoţi fără griji financiare. Ne-am îndreptat însă într-o zi de duminică spre bisericuţa din parohia Teleşti II. Era cald şi linişte chiar şi pe strada princi-pală, care duce direct în centrul oraşului Costeşti. La dreapta se lasă un drum care deodată pătrunde printre copaci, de zici că ai ajuns în altă lume! Şi chiar e altă lume, căci, la nici 200 de metri de la strada principală, ajungem la bisericuţa modestă ridicată de strămoşii teleştenilor. A fost primul loc de închinare al oamenilor de aici, încă de pe vremea când satul era în vale. Cimitirul mic, cu cruci vechi, înconjoară pe toate părţile biserica făcută din lemn de stejar, legat prin cuie tot din lemn făcute. Deasupra uşii stă scris, spre amintire, anul construirii. În interior, slujba tocmai se încheiase. Cele câteva persoane venite la slujba de duminică au adus şi câteva bucate spre sfinţire şi au mai poposit puţin alături de noi, cât timp am stat de vorbă cu preotul paroh, Gheorghe Şerban. Oamenii care vin aici chiar îşi găsesc liniştea, energia locului fiind impresionantă. Parcă ne aflam la sute de kilometri de lumea agitată! Câţiva enoriaşi ai locului, împreună cu preotul, ne poftesc să gustăm din cireşele şi căpşunele „citite“ puţin mai devreme. „Luaţi, că doar nu plecăm cu ele acasă!”, spune preotul. Mărunt de statură, dedicat vocaţiei lui, preotul Gheorghe Şerban poartă straie bisericeşti vechi, e prăfuit pe pantofi şi extrem de modest. „Eu sunt aici de zece ani. Am venit de la Şerboieni, unde am slujit până acum un deceniu, când au băgat pe altul peste mine. M-am judecat cu ei (n.r. – Arhiepiscopia) şi mi-au dat aici. Am cam 120 de familii în parohie, dar cotizaţia o plătesc foarte puţini, şi la slujbă vin şi mai puţini. Nu mai zic că, în zece ani, nu am avut nicio nuntă aici sau vreun botez… Ne descurcăm greu, şi din ce am mai adunat, am mai întreţinut bisericuţa…”, spune preotul. Vine la biserică, de-o viaţă, numai pe bicicletă, una veche şi ruginită. „Eu nu mi-am luat maşini. Atâta aş vrea, o bicicletă nouă, să mă descurc mai bine cu ea, dar uite că nu am cum s-o iau…”, mai spune părintele şi ne arată în uşa bisericii bicicleta cu pedale din lemn şi cuprinsă de rugină. „Mi-e şi ruşine să mă vadă lumea aşa!”, adaugă preotul.
„Nu am nici cărţi la biserică…”
Tot ce s-a făcut în acest loc atât de frumos s-a făcut doar prin implicarea unui singur om şi a celor câtorva enoriaşi ai locului. Bisericuţa e monument istoric, dar statul nu a dat o leţcaie, niciodată, pentru întreţinerea sau recondiţionarea ei, iar Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului a ofe-rit cam la fel de mult… „Era foarte frig şi am pus noi un lambriu pe interior. Ne-au certat cei de la Patrimoniu că stricăm pereţii, dar să vină ei şi s-o recondiţioneze cum trebuie, atunci! Arhiepiscopia ştie numai să ia de la preoţi, dar nouă, dacă cerem ceva, ne spun să ne descurcăm. Eu salariu nu iau, că
mi-l opresc pe tot, ba pe vin (peste 10 lei litrul), ba pe cărţi ale arhiepiscopului, pe care ne obligă să le cumpărăm şi care costă peste 100 de lei toate, ba pe multe altele. Nouă ne zic să ne descurcăm cum putem. Adică ce, să facem ca ei, afaceri la biserică, brutării şi balastiere?! Nouă nici cărţi mai bune pentru slujbe nu ne dau şi nu am cu ce să cumpăr, că lumea vine puţină. Nu are de unde să vină. Lumea nu cunoaşte biserica şi nu vine nici s-o viziteze măcar, că nu e nici drum cu asfalt până aici şi nu e nici vreun semn la stradă…”, spune preotul indignat. După câteva clipe de tăcere se mai linişteşte puţin şi ne vorbeşte despre biserică. „Aici au dormit ciobanii şi animalele ani de-a rândul, dar, uitaţi, pictura de deasupra catapetesmei e cea originală”, spune el şi ne arată spre figurile parţial şterse de timp, pictate pe iconostas. „Aici a venit şi Nicolae Iorga, să ajute la traducerea unor inscripţii de la intrare, pe care nu le înţelegea nimeni. Erau trecuţi acolo toţi cei care au contribuit la ridicarea ei. Biserica e datată exact din anul când s-a tipărit prima Biblie românească de la Bucureşti“ (e vorba de Biblia lui Şerban, domn al Ţării Româneşti între 1678 şi 1688 – n.r.), spune preotul în încheiere.
După ce am vizitat acest loc de puţini ştiut, după ce am văzut ceea ce credem că nu vom mai vedea curând – un preot argeşean, dintr-o parohie ce ţine chiar de oraşul Costeşti, care merge pe o bicicletă ruginită şi nu are maşină -, după ce ni s-a confirmat încă o dată că mai marilor bisericii nu le mai pasă de mult de spiritualitatea adevărată, am pornit înapoi spre lumea noastră, în care banul face toată legea. Promitem că vom reveni în acest loc şi, cine ştie, poate dă Domnul şi o bicicletă nouă preotului, că merţane a tot dat la alţii, fără număr!
