George Ungureanu
Tulburările de stradă din Istanbulul ultimelor zile au ţinut capul de afiş al paginii externe în cadrul mai multor publicaţii şi posturi radio-tv din România şi din alte ţări. În cazul ţării noastre, evenimentele dramatice de pe străzile metropolei turceşti situate la intersecţia între Europa şi Asia au coincis cronologic cu împlinirea a 23 de ani de la alte evenimente oarecum asemănătoare, anume incidentele violente din 13-15 iunie 1990, când înfruntările de stradă din Bucureşti au fost urmate de cea mai faimoasă şi terifiantă „mineriadă”. Exceptând Dobrogea, România nu are o minoritate istorică turco-musulmană, dar cetăţenii Republicii Turcia sunt o prezenţă activă în viaţa economică românească post-revoluţionară, numărul societăţilor mixte fiind unul substanţial, inclusiv pe teritoriul argeşean. Totuşi, în România, inclusiv printre argeşeni, cunoaşterea anumitor aspecte ţinând de trecutul, realităţile şi identitatea modernă turcă este nu doar lacunară (fapt inevitabil, în esenţă), ci şi grevată de o serie de percepţii ultra-generale sau false. În cele ce urmează, vom căuta să lămurim, în limita spaţiului şi a timpului disponibil, câteva din aceste aspecte superficial sau distorsionat cunoscute.
TURCIA ŞI LUMEA ARABĂ Una dintre cele mai răspândite erori privind identitatea etnică şi lingvistică a turcilor constă în tendinţa de a-i confunda cu lumea arabă, de a-i îngloba în cadrul său. De fapt, cele două limbi şi popoare au origini complet diferite, arabii fiind semiţi, înrudiţi cu evreii, în timp ce patria primitivă a turcilor este în Asia Centrală, de unde au emigrat spre Anatolia începând din secolul VIII, adoptând religia islamică şi scrierea arabă. Şi românii, în calitate de creştini ortodocşi au folosit mult timp alfabetul chirilic şi chiar limba slavonă în actele oficiale, dar asta nu înseamnă că limba română ar semăna mai mult cu bulgara decât cu italiana! De altfel, în pofida a numeroase împrumuturi lexicale, limba turcă şi cea arabă (cu feluritele ei variante) rămân fundamental diferite şi reciproc ne-inteligibile. Limbile turcice (turca propriu-zisă, azera, uzbeka, turkmena etc.) sunt aglutinante, adică au o structură gramaticală foarte simplă, în timp ce limbile semitice sunt flexionare, esenţa cuvântului fiind exprimată de consoane, iar diversele nuanţe, prin vocale, cam ca în cazul formelor verbale neregulate din limba engleză, din limbile germanice în general [ ex: I sing=eu cânt, I sang= eu am cântat, sung=cântat(ă)]. Eu însumi am fost martor la o situaţie amuzantă, din punctul meu de vedere, atunci când un concitadin de origine turcă din Mioveni era foarte nemulţumit că din cele peste 700 de posturi tv la care avea acces cu ajutorul unei antene parabolice, peste 200 erau arăbeşti şi numai câteva din Turcia şi Azerbaidjan!
ROMÂNII ŞI IMPERIUL OTOMAN Problema definirii raporturilor Ţărilor Române cu Imperiul Otoman rămâne una încă sensibilă pentru români şi mândria lor naţională. Totuşi, este limpede că relaţiile bilaterale nu au fost, şi nici nu puteau fi, unele de egalitate. Românii au plătit tribut otomanilor, nu invers! Românii au câştigat o serie de lupte şi bătălii, otomanii au câştigat altele, dar mai ales, ei au câştigat războaiele. Este adevărat însă că, îmbinând vitejia cu abilitatea diplomatică, domnitorii români şi-au păstrat o autonomie variabilă în conţinut, evitând înglobarea efectivă în Imperiu, colonizarea cu populaţie turcească şi trecerea la religia musulmană. În plus, relaţiile bilaterale nu s-au rezumat la confruntări militare, oricât de sângeroase au fost acestea şi oricât de durabile vor fi fost urmările lor. Să nu uităm că din limba turcă provin multe cuvinte româneşti uzuale, mai ales din sfera gastronomică (ciorbă, sarma, musaca, baclava, sarailie etc.), dar şi din alte domenii (tavan şi duşumea, de exemplu). Greu de crezut că strămoşii noştri le-au învăţat pe câmpul de luptă! Pentru a-şi nuanţa atitudinea, unii istorici şi politicieni folosesc distincţia otoman/turc. Astfel, românii au relaţii tradiţional bune cu turcii, dar au dus lupte glorioase contra otomanilor! Precizăm că termenul de „otoman” vine de la conducătorul Osman (Othman), de pe la 1300, şi se referă la o realitate pre-modernă, în timp ce cuvântul „turc”, având iniţial un înţeles peiorativ, desemnează o realitate contemporană nouă.
REVOLUŢIA KEMALISTĂ Cuvântul „revoluţie” este şi el destul de polisemantic în româneşte, deşi, poate, n-ar trebui să fie cazul. Unii compatrioţi văd în primul rând valenţele dramatice şi violente ale termenului, alţii tind să ia în calcul mai mult amploarea şi profunzimea transformărilor sociale care dau cu adevărat consistenţă unei revoluţii, indiferent de numărul morţilor şi răniţilor în diverse tipuri de confruntări politice sau militare. Aşa-numita „revoluţie kemalistă” comportă ambele tipuri de valenţe ale termenului. Între anii 1919 şi 1922, forţele turceşti, conduse de Mustafa Kemal (n. 1881-d. 1938), i-au înfruntat, cu sprijinul indirect al Rusiei Sovietice, pe greci şi pe ocupanţii occidentali, alungându-i din Asia Mică, în urma Tratatului de la Lausanne (24 iulie 1923), statul modern turc, mult mai omogen etnic decât defunctul Imperiu Otoman înfrânt în anii Primului Război Mondial, căpătând configuraţia teritorială actuală. Au urmat apoi numeroase reforme radicale ( abolirea califatului, trecerea la alfabetul latin, adoptarea vestimentaţiei şi a sistemului juridic de tip occidental, acordarea de drepturi social-politice femeilor, crearea unei industrii naţionale etc.), care au schimbat faţa Turciei, dar au şi creat sau amplificat diverse clivaje la nivelul straturilor profunde ale piramidei sociale. De remarcat combinaţia de patriotism şi realism la Mustafa Kemal Ataturk (=tatăl turcilor), care, după ce a purtat un război de eliberare naţională contra Puterilor Antantei, a înţeles să treacă la modernizarea/ occidentalizarea ţării.
KURZII-O PROBLEMĂ DESCHISĂ Urmaşi ai unor populaţii indo-europene înrudite mai îndeaproape cu perşii, iar mai de departe cu tracii, slavii şi chiar latinii, kurzii s-au apropiat de turci, prin adoptarea religiei musulmane şi includerea în Imperiul Otoman. Populaţie conservatoare, de munte, ei s-au opus planurilor lui Ataturk, nu doar din motive etno-lingvistice, ci şi ca o reacţie de opoziţie la modernizare şi laicizare. O mişcare naţională modernă kurdă a apărut abia spre sfârşitul secolului XX. Printre obstacolele în calea ei se numără şi caracterul dialectal, fragmentat şi rudimentar al limbii kurde, care nu posedă (încă) o variantă literară unanim acceptată de toţi kurzii (doar în Iran există o reţea şcolară în limba kurdă). Poţi număra, cânta, înjura în limba kurdă, dar nu poţi scrie articole ştiinţifice în aceasta, nici despre istoriografia Renaşterii, nici despre izotopii carbonului şi nici despre vreo şcoală filozofică post-kantiană. Urmând şcolile turceşti, unii etnici kurzi au ajuns să ocupe poziţii importante în stat, renegându-şi însă originea sau identitatea etnică. Astfel, generalul C. Gürsel, kurd de obârşie, liderul militar al Turciei, declara în 1960, la Dyarbakir: „Nu există kurzi, noi suntem cu toţii turci”. Din acest punct de vedere, al raportului între integrarea socială şi identitatea etno-culturală, cazul kurd, fără să aibă echivalent în România, se aseamănă mai mult cu cazul ţiganilor (romilor) decât cu cel al ungurilor.
