Dacă ne imaginăm politica ca un platou de filmare în care se derulează o intrigă şi în scenă sunt introduse diferite personaje, atunci şcolile de vară pentru tineretul de partid sunt un fel de studiouri dedicate scenelor de figuraţie. Rolul lor nu este acela de a propulsa actori tineri, ci de a-i pune în scenă pe cei vechi şi obosiţi prin mimarea tinereţii, a acţiunii şi a optimismului. În şcolile de vară pentru tineret sunt adunaţi cei mai buni pretendenţi pentru un ciolan, dar aproape niciodată tinere speranţe reale ale politicii.
Aceasta este cel puţin realitatea românească de după 1989, în care cam toate partidele politice şi personalităţile au fost preocupate mai degrabă de devorarea puietului de partid, virtual periculos, decât de promovarea unor urmaşi sănătoşi şi talentaţi. Studiul de caz clasic în acest domeniu este, fără nici o îndoială, cel al PSD-ului, în care tinerii de partid erau chinuiţi de discursurilor plictisitoare, lungi şi în limbaj de lemn ale unor bătrâni nărăviţi în relele politicii. Rezultatul? Un partid fără tineri politicieni veritabili. Nici PNL-ul nu stă mai bine la acest aspect, diferenţa este doar în ceea ce-i priveşte pe bătrâni: bătrânii lor sunt ceva mai trendy decât bătrânii PSD-ului prin faptul că nu au morgă de vechi activişti pecerişti, ci şarmul obosit al unor motociclişti de cursă scurtă printre beneficiile capitalismului de oraş. Ce poate să rezulte din această preocupare „sinceră” pentru tineri se poate vedea cu ochiul liber, ca efecte tragi-comice, precum „tânărul” Crin sau bătrânul şi „hâtrul” Victoraş. Aşa că, dragi tineri, aveţi grijă cu şcolile de partid. Ele nu sunt pentru voi, ci pentru ei, pentru cei bătrâni sau ceva mai puţin bătrâni. Şi, în plus, experienţa ne arată că prea multe „contacte” cu bătrânii nespirituali ale tinerilor nu conduc la primenirea, ci la ramolirea celor din urmă.
Să revenim însă în actualitatea cea mai actuală, şcoala de vară a tineretului pedelist. Nu aş spune că a diferit mult faţă de altfel de şcoli decât prin câteva detalii.
Primul detaliu este acela că nu a fost o invazie prea mare de bătrâni sfătoşi. În afară de plictisitorul Valeriu Tabară şi Traian Băsescu, ceilalţi participanţi „bătrâni”, Boc, Anastase şi Lăzăroiu sunt cât de cât îngurgitabili în „gaşca” unor tineri, fiind acolo mai degrabă pentru a-i aviza de la centru decât pentru a-şi asuma vreo vocaţie paternalistă. Acuma, ce-i drept, poate filosofez eu prea mult în legătură cu „bătrânii” absenţi şi intenţiile lor. Poate să fie pur şi simplu vorba de ceva mult mai prozaic, erau oamenii plecaţi prin concediu, pe ici pe colo prin ţară şi prin lume, şi numai chef de astfel de sarcini nu aveau.
Al doilea detaliu demn de reţinut este reacţia lui Traian Băsescu, mai tinerească decât a multor bătrâni politicieni şi mai lucidă – cel puţin în acest episod – prin constatarea că în curând, la şaizeci şi trei de ani, oamenii se mai şi retrag…, chiar şi din politică. Nu ştiu dacă o fi sau chiar ar trebui să fie aşa, dar încurajator este că unii politicieni îşi dau cel puţin seama de asta!
Deocamdată, chiar dacă tinerii politicieni veritabili ai PDL-ului nu sunt rodul vreunei şcoli de partid (ceea ce mă îndoiesc că va fi vreodată), ci ai altor școli, cel puţin par mai tineri prin ideile lor decât alții. Ne putem gândi, în acest sens, la un Sebastian Lăzăroiu sau Cristian Preda, de exemplu. Așadar, Traian Băsescu a înţeles că trebuie să meargă pe mâna lor!
Din păcate, într-o zi vine vremea scadenţei, când partidele şi politicienii lor, obsedaţi de eternitatea rămânerii la putere, realizează că n-au crescut nimic autentic pentru ziua de mâine decât puiet palid, fără vlagă, fără idei!
