Recentele manifestaţii de la Tel Aviv ar trebui să-i pună pe gânduri pe demagogii sau fanaticii discursului total despre muncă. Şi asta din simplul motiv că cel puţin la nivel de stereotip, dacă nu şi în adevăr, pe oricine poţi suspecta de neproductivitate, mai puţin pe un evreu. În plus, Israelul a avut anul trecut o creştere economică de peste patru procente. Deci se munceşte. Ceea ce revendicau cele peste două sute de mii de manifestanţi era distribuţia corectă şi reală a acestui beneficiu, reducerea corupţiei politicienilor, renunţarea la discursul cinic al sacrificiului etc. Cereri valabile şi la noi.
Sunt de acord că în România şi în lume mulţi s-au obişnuit să fenteze, să obţină venituri în mod facil sau pe alte căi, că mulţi revendică în mod vehement statutul de asistat fără să ridice nici cel mai mic deget pentru a face ceva. Aş spune, însă, că îşi pot permite acest lucru tocmai pentru că altcineva munceşte în locul lor şi, din păcate, i se ia din munca sa. Acestea sunt de altfel şi principalele obiecţii ale adepţilor radicali de dreapta faţă de intervenţia statului prin politici sociale. Filosoful libertarian Robert Nozick arăta că argumentul oponenţilor intervenţiei statului ar putea fi de felul unei aserţiuni conform căreia „Impozitarea cîştigurilor provenite din muncă este acelaşi lucru cu munca forţată.”
Problema este că intuiţiile corecte sau simplificările lor nu se adeveresc întotdeauna când sunt luate separat de lumea complexă pe care o reprezintă societăţile umane ale secolelor XX sau XXI. Astfel de societăţi, din păcate, sau din fericire, nu funcţionează dar pentru profit, ele se autoreglează şi prin alte valori decât câştigul, precum compasiunea, echitatea, solidaritatea, dreptatea socială şi printr-un întreg eşafodaj cultural. Într-un astfel de context munca este mai mult decât încordarea nevolnică a muşchilor sau goana disperată după profit, este un construct şi o consecinţă culturală. Adevăr pe care l-a exprimat chiar un gânditor liberal reprezentativ al secolului al XX-lea, Friedrich Hayek: „Este adevărat că pe parcursul ultimei părţi a secolului al XlX-lea, unii specialişti în ştiinţe sociale aflaţi sub influenţa lui Darwin au pus un accent exagerat pe importanţa selecţiei naturale a celei mai abile persoane, prin competiţie liberă. Nu vreau să subestimez valoarea acestui lucru […] Principalul este selecţia bazată pe competiţie a instituţiilor de ordin cultural, pentru a căror descoperire nu era nevoie de Darwin […] Problema mea nu este evoluţia genetică a calităţilor înnăscute, ci evoluţia culturală bazată pe învăţare care duce într-adevăr uneori la conflicte cu instinctele naturale apropiate celor biologice.”
Ceea ce vreau să subliniez este demagogia, dacă nu pur şi simplu prostia periculoasă, a retragerii totale a statului din domenii sociale în numele fericirii bazate pe profitul egoist al celor mai puternici. Apoi, nu poţi să faci elogiul muncii atâta timp cât nu te îngrijeşti de susţinerea unei culturi a muncii, care presupune azi mai mult decât oricând în istorie inserţie de inteligenţă, de organizare, de know how, care nu se poate realiza, dragi domni, decât prin educaţie şi susţinerea ei prin politici publice. Creşterea numărului de analfabeţi nu conduce la productivitate, la lucrători calificaţi, ci la sclavi, la suferinţă, la frustrare.
Capitalismul, dacă reţinem mesajul cărţii „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” a lui Max Weber, este până la urmă o problemă de cultură, nu simpla lăcomie dezlănţuită.
Munca şi rezultatul ei cel mai brut, banii, cer un sens. Cred că acest fapt este bine redat de bancul spus de un israelian acum câţiva ani şi care poate fi evocat în contextul recentelor evenimente de la Tel Aviv: În Israel, pe tăbliţa de avertisment împotriva deschiderii geamurilor în timpul călătoriei scrie altfel decât în Europa: „Dacă deschizi geamul, ce câştigi?”
Oare de ce ar trebui noi să fim mai catolici decât Papa? Cui prodest?
