E adevărat că realitatea bate filmul. Dar în România, în mod special, realitatea bate bunul simţ la fundul gol. Mă gândesc în acest sens la propunerea Ecaterinei Andronescu, fost ministru al educaţiei, cu privire la admiterea la facultate a elevilor care nu au reuşit să treacă proba de bacalaureat.
Au trecut cam zece ani, dacă nu mă înşel, de la apariţia filmului românesc Filantropica. Ironia face să fi mers la cinematograf pentru a-l vedea la invitaţia unor elevi. Ar fi mai multe de spus în marginea acestei amintiri, evident din trecut. Dintr-un trecut nu prea îndepărtat şi totuşi atât de departe tocmai prin metamorfoza galopantă a societăţii româneşti. Ar fi de remarcat, de exemplu, că la aceea vreme mai existau încă cinematografe funcţionale, autonome, independente de Mall, sau că elevii doreau să îşi invite profesorii la filme relativ inteligente.
Există în filmul cu pricina şi câteva scene despre şcoala românească şi devenirea ei prin care, Nae Caranfil, autorul filmului ar putea fi declarat vizionar. Una dintre acestea ne prezintă o oră de curs cu elevi făcând debandadă și schimonosindu-se la profesor, ca apoi, la un moment dat, să vedem un fel de interlop înarmat cu un pistol care dă buzna în clasă în urmărirea unui elev. Scena mi s-a părut prea dură, falsificatoare a realităţii şcolare de atunci. Nu peste mult timp, astfel de scene aveam să le vedem la televizor. Poate cu mult mai ,,fantastice” în realitate, precum cea în care elevii de la un liceu sportiv şi-au agăţat tânărul profesor de istorie în cuier.
Cine a avut de a face în aceşti ani cu lumea şcolară poate spune la propriu că şcoala românească s-a întors cu fundul în sus. Dacă le spuneai ,,mai an, până la bacalaureatu’ lui Traian” despre aceste lucruri, mulţi te-ar fi calificat drept nebun, cârcotaş sau inadaptat. Absurdul în cazul de faţă provine nu atât din faptul că astfel de realităţi încep să fie scoase de sub preş şi făcute de ruşine, ci că ele cer drept de reprezentare în Parlament. Că ar fi venit Vaghelie şi ar fi susţinut o astfel de cauză parcă mai era de înţeles, dar să vezi că ea este susţinută de ditamai ministra de odinioară, devine de-a dreptul hilar!
Nu ştiu cu ce să asemăn situaţia în cauză?
Tot în Filantropica există o scenă în care cineva aşezat pe un closet priveşte în sus. Privirea sa, transformată prin traveling-ul aparatului de filmat într-o spirală ascendentă, produce spectatorului iluzia călătoriei pe verticală într-o catedrală. Pilda sau ironia, în acelaşi timp, ar fi că şi lucrurile murdare pot fi sublimate în adevăruri transfigurabile. Îţi trebuie însă ceva imaginaţie şi har. Lucruri din ce în ce mai rare în şcolile de azi, unde există multe closete, educatori, manageri, strategi şi strategii, dar din ce în ce mai puţin priviri spre înalt.
