Cineva, cândva, crezând că mă va destinde, mi-a propus o vizionare specială pe Youtube. Nişte filmuleţe „amuzante” având drept protagonişti nişte cocalari. E adevărat, chiar nu ştiam semnificaţia exactă a acestui concept maxim din societatea românească actuală, respectiv „cocalar”. Dar nici nu mai contează ce denotă el, care sunt notele sale, şi alte academisme lingvistice. Ceea ce am observat a fost că multora dintre ai noştri le place „să se râdă”. A te râde sau a-i face pe alţii să se râdă în vremuri de criză a devenit la noi la români o adevărată meserie.
Da, am acceptat provocarea acelei cunoştinţe şi am avut răbdarea să privesc şi eu câteva filmuleţe despre cocalari. La finalul acestei vizionări, în loc să „mă sparg de râs”, mai degrabă am fost reţinut, dacă nu foarte trist. O mare parte din aceşti „actori” de ocazie, pe seama cărora o mulţime de ordinari vopsiţi în jurnalişti, la diverse bodegi denumite televiziuni îşi caută destinul numit rating, erau nişte oameni demn de compătimit, eventual de asistat, dar în nici un caz de batjocorit. Mai exact, erau oameni cu handicap mintal sau persoane cu educaţie foarte precară, provenite din medii defavorizate. Ce plăcere perversă şi degradantă, mi-am zis, să „te râzi” de nişte oameni nefericiţi prin însuşi destinul lor.
În aşa hal de ticăloşie am ajuns noi românii? Îmi aduc aminte cum „pe timpul lui Ceauşescu”, călătorind în autobuze supraaglomerate, în care stăteam lipiţi unul de altul ca nişte sardele în cutia de conserve, în momentul când alături de noi se urca câte un astfel de nefericit cu handicap mintal, cum aceea mulţime nefericită şi transpirată izbucnea în hohote de râs şi de batjocură la adresa acestuia, fără nici un gram de compasiune.
Peste ani, mi-am dat seama că mizeria şi sărăcia nu reprezintă o condiţie pentru virtute, ci o stare propice pentru o mizerie şi mai mare, mizeria sufletească. Da, sărăcia dezumanizează. Citiţi literatura despre lagăre şi gulaguri, citiţi-l pe Soljeniţân, şi veţi vedea aceste adevăruri despre condiţia umană împinsă în mizerie.
Comunismul aşa cum a fost el a avut mizeria sa. Mult mai crunt însă a fost postcomunismul capitalist controlat de foştii comunişti, evident, ajunşi capitalişti nemiloşi, mai nemiloşi decât nemiloşii activişti de altădată . Cine sunt ei? Ei bine sunt cei care astăzi ne propăvăduiesc capitalismul şi legile sale implacabile sau cei care ne propăvăduiesc social-democraţia din postura de indivizi putred de bogaţi.
Numele acestei colecţii, căci nu este vorba de un singur exemplar, ci de mai multe, ar trebui să fie „colecţia felixilor”. Au televiziuni, au funcţii politice, sunt baroni locali şi au în servitute jurnalişti şi publicaţii locale, fac festivităţi, îşi decernează premii între ei, par cei mai mari binefăcători ai celor care întind mâna să le cerşească „bunăvoinţa” şi cei mai necruţători duşmani ai celor care îşi păstrează o dâră de demnitate şi nu merg să le lingă labele.
Ei bine, iată că vine o vreme când şi cei mai abili discipoli ai felixilor trebuie să se despartă de ei. Mă gândesc la despărţirea lui Victor Ponta de Dan Voiculescu. M-am întrebat ce l-o fi mânat să facă acest pas, după ce atâta vreme a stat la masa televiziunilor sale ca invitat de onoare.
Nu ştiu, am căutat în mintea mea un fel de pistă la această enigmă politică. Cel puţin ca ipoteză, cred că după vizita lui Băsescu la Obama, s-a dat un semnal foarte clar partidelor politice majore din România: SUA nu au nevoie de felixi, dacă vreţi să fiţi credibili în faţa Occidentului nu vă mai înhăitaţi cu felixii!
Din păcate, PSD-ul şi PNL-ul prin liderii lor nu au înţeles de mai mult timp că opoziţia veritabilă nu se construieşte cu felixi. Hai să fim serioşi, îl răsturnăm pe Băsescu şi PDL-ul, care de altfel au făcut multe greşeli, dar pe cine aducem în locul lor? Aducem felixii, asta este alternativa viabilă pentru România de azi?
Adevărul este că felixii nu au putut niciodată să propună soluţii veritabile pentru semenii lor. Ei au propus doar spectacole kitsch, în care poporul amărât să râdă de cei mai amărâţi decât el şi să uite de adevăratele lor probleme. Ei au nevoie de rating, vor să ne facă să „ne simţim bine” râzând de nefericirea altora.
De fapt acesta a fost şi punctul de plecare al acestor rânduri, o emisiune batjocură la adresa noastră a românilor, un fel de „Românii au talent” făcută în derâdere şi la mişto la o televiziune de felixi. Scopul? Este simplu: vin alegerile şi felixii trebuie să câştige simpatia prostimii prin tot ce au la îndemână. Viclenia lor este previzibilă: hai să le exploatăm frustrările, hai să le exploatăm întunericul din ei, hai să-i facem să „se mai râdă o dată”. Aşa se câştigă puterea în România, prin mişto, nu prin programe şi măsuri reale.
În prezent râdem noi, dar pe viitor s-ar putea adeveri că felixii au fost cei care „s-au râs” de noi prin televiziunile lor de doi bani.
Oricum, aveţi grijă români, dacă adevărata opoziţie o reprezintă felixii, atunci realmente suntem o naţiune de râs!
