Anunţarea Zilei Judecăţii de Apoi în data de 21 mai 2011, de către americanul Robert Fitzpatrick, i-a lăsat pe mulţi reci. Dar mai ales pe români. Explicaţia este, cred, destul de previzibilă: alte frici bat la uşa noastră şi la uşa omului modern. Sunt fricile cotidiene, ascunse în subconştientul nostru. Unele din aceste frici provin din dezorganizarea şi lipsa de funcţionalitate a societăţii în care trăim. Altele sunt tocmai rodul măsurilor de supraorganizare a societăţii, care tind să invadeze spaţiul emoţional al individului.
Războiul atomic, terorismul, o catastrofă ecologică iminentă, sprapopularea planetei şi consecinţele acestui fenomen precum poluarea şi foametea exercită o influenţă asupra minţilor multor oameni. Deunăzi, în timpul mesei la restaurant, cineva mi-a mărturisit că mâncarea este foarte bună în raport cu preţul său, mai ales că la nivel mondial se anunţă o mare foamete! De la un altul am aflat că o cunoştinţă de a sa a demarat deja construcţia unui buncăr în care să depoziteze produsele necesare pentru vremurile care se anunţă.
Dincolo de aceste frici globale, există şi frici locale, ale noastre, româneşti. Pe care le putem vedea la semenii noştri sau le-am putut experimenta chiar noi. Dintre fricile mici mai vechi şi mai fireşti, putem aminti într-o ordine aleatorie: frica de a nu mai apuca pâine, lapte, unt şi alte produse atunci când te-ai aşezat la o coadă pentru aşa ceva; frica de a nu găsi un instalator când ţi s-a spart ţeava de apă la bloc; frica de a nu fi încărcat în plus la plata întreţinerii, a telefonului sau a altor servicii; frica de a nu fi ascultat şi înregistrat de Securitate etc. Dintre fricile mai noi o să enumăr: frica de a rămâne fără slujbă şi de a nu mai putea să-ţi plăteşti ratele; frica de a ajunge la spital şi a fi netratat dacă nu ai banii necesari de şpagă; frica de a fi victima unor sentinţe injuste la tribunal; frica de a cotiza o viaţă întreagă la sistemul de pensii şi de a nu te bucura de aşa ceva s.a.m.d. Evident nu mi-am propus şi nici nu aşa putea să le enumăr pe toate.
Aş fi nedrept dacă nu aş reveni totuşi la fricile fundamentale, cele pe care omul le poartă în fiinţa sa încă de la începuturi. Una dintre acestea este frica de moarte. Nu ştiu dacă este vorba de frica de moarte în sine şi nu mai degrabă de viaţa posibilă după acest eveniment cert care ni se va întâmpla fiecăruia, adică moartea. Este o frică veritabilă, căci, dacă realmente există o continuare şi dacă, în plus, există şi o Judecată, atunci lucrurile se complică. Am impresia că cel care este dominat de o astfel de frică, în mod paradoxal, are capacitatea de a trece mai uşor de celelalte frici, amintite mai înainte, care vor fi aruncate probabil în ordinea banalităţii.
Nu ştiu ce să spun, dar mai că mi-e teamă ca mulţi nebuni ca Robert Fitzpatrick să nu fie mai rezonabili decât noi, cei dominaţi de fricile cotidiene.
