În urmă cu doi ieşeam pentru prima dată din ţară, mergeam în Germania. Eram foarte atent şi avid în a observa cât mai multe detalii şi, în mod special, reacţiile şi atitudinile oamenilor. N-am observat nicăieri, de exemplu, expresia şmecherească, de luare în derâdere sau ,,la mişto” la vreunul dintre interlocutorii la care a trebuit să apelăm pentru o anumită informaţie. Pur şi simplu nu exista acea dorinţa gratuită de a-ţi bate jos de cineva, aşa ca să-i arăţi că tu eşti superior cuiva. M-am întrebat atunci, de ce la noi, fie că intri într-un magazin, fie că circuli pe stradă probabilitatea să dai peste indivizi care doresc să te umilească este foarte mare.
Evident că se pot găsi o mulţime de explicaţii. De la faptul că suntem un popor de zeflemitori, de mitici, până la lipsa de educaţie. Atâta timp cât nu toţi suntem aşa, nu doresc să acreditez nici o explicaţie de tip catastrofic, bazată pe speculaţii scoase din mânecă, cum că aşa am fost şi aşa vom fi mereu. Pe lângă faptul că este jignitoare, este şi cea mai comodă şi mai perversă. Nu, eu cred că orice popor este determinat prin educaţia de care are parte, iar educaţia sa depinde de modelele la care acesta se poate raporta. Cea mai bună dovadă este că mulţi, foarte mulţi români s-au integrat foarte bine în alte culturi, în alte ţări, că sunt perfect compatibili cu un mod de viaţă bazat pe reguli şi valori precum corectitudinea, cinstea, munca, politeţea s.a.m.d.
Adevărata problemă pe care o avem în prezent este lipsa de modele, de la cadrul didactic până la cele mai înalte funcţii în stat. Este destul de greu să redresezi o societate precum societatea românească, care timp de cincizeci de ani a fost întoarsă cu fundul în sus în ceea ce priveşte valorile. Resentimentul, apelul la originea sănătoasă, încurajarea turnătoriei şi a linguşirii, denigrarea au fost mecanismele de selecţie socială. Din păcate, ele sunt valabile şi astăzi. În schimb, meritul, demnitatea, spiritul critic, dacă nu au fost reprimate pe faţă, au reprezentat bune temeiuri pentru marginalizare şi batjocură.
În săptămâna care a trecut, două luări de poziţie au ieşit în evidenţă prin indecenţa şi meschinăria care au stat în spatele lor. Este vorba de afirmaţiile brutale şi jignitoare ale preşedintelui Traian Băsescu la adresa Regelui Mihai şi de rândurile nesimţitoare ale lui Andrei Pleşu adresate Doinei Cornea. Cum despre cuvintele preşedintelui s-a scris şi s-a vorbit destul de mult, mă voi raporta doar articolul lui Andrei Pleşu apărut în cotidianul Adevărul.
În urmă cu ceva timp, Doina Cornea a trimis o scrisoare deschisă lui Adrian Sobaru, operatorul de la TVR, care s-a aruncat la balconul Parlamentului în semn de protest faţă de măsurile luate de actualul Guvern. Doina Cornea aprecia că gestul lui Adrian Sobaru a fost unul de civism deosebit într-o ţară şi într-o societate amorţite. Probabil, simţindu-se cu musca pe căciulă, nu numai pentru lipsa de atitudine, ci şi pentru conivenţa cu actuala putere, Andrei Pleşu a purces cu mare ipocrizie morală la urecherea Doinei Cornea, care, chipurile, ar da dovadă de naivitate şi anacronism în gestul său public faţă de Adrian Sobaru. Uimitor a fost să regăsesc la Andrei Pleşu aceeaşi retorică securistică din timpul regimului comunist faţă de oricine era dizident al puterii de atunci. După cum bine se ştie deja, la acea vreme, dizidenţi erau consideraţi dezechilibraţi mintal şi internaţi în spitale de psihiatrie. A avea un alt punct de vedere decât punctul de vedere oficial era considerat un act de nebunie la propriu. Un astfel de exemplu a fost cel al sindicalistului Vasile Paraschiv, cel care a refuzat distincţia oferită de Traian Băsescu şi care a murit de curând în uitare şi dizgraţie.
Am urmărit în ultimele zile la televizor sau în presa scrisă fel de fel de comentarii despre ieşirea lui Traian Băsescu la adresa regelui. Nu cred că a fost premeditată, dimpotrivă a fost o expresie a convingerilor sale, aşa cum or fi ele, încurajată de cadrul absolut scârbos de linguşitor realizat de cei doi pseudo-mediatori Ion Cristoiu şi Robert Turcescu. Traian Băsescu, relaxat şi încurajat de ,,amabilitatea” acestora şi-a permis să fie mai sigur şi mai sincer decât trebuia să fie în spaţiul public.
Cred că atât în cazul lui Andrei Pleşu cât şi în cel al lui Traian Băsescu cauza care le-a declanşat furia a fost demnitatea pe care personaje publice precum Regele Mihai sau Doina Cornea o au. O calitate suficientă pentru a pune în discuţie compromisurile şi lipsa de onoare a multora din personajele publice chinuite în mod obsedant de propria imagine.
Ce să-i facem, atâta timp cât în societatea românească mai există şi repere sănătoase, demnitatea, simpla demnitate, poate să deranjeze!
