Ce poate actuala elită argeşeană?
Cu oarecare relevanţă economică, dar fără a mai fi ceea ce a fost în urmă cu zece sau douăzeci de ani, Argeşul este din punct de vedere politic o regiune moartă. Cu aceeaşi lideri obosiţi în matrapalzâcuri, fără viziune generală şi prinşi pe picior greşit de noile mutări de la Bucureşti sau de la Bruxelles. Cea mai bună dovadă, ca să fiu sec, o reprezintă actualii politicieni din Argeş, care nu au nici un cuvânt de spus în probleme importante la Bucureşti.
Conform unor schiţe ale regionalizării, aruncate în presă, Argeşul va face parte din Regiunea Sud, alături de judeţele Dâmboviţa, Prahova, Teleorman, Călăraşi. Iar posibilele capitale regionale vehiculate sunt Ploieştiul şi, surpriză!, Călăraşiul. Întrebarea este ce consecinţe decurg din aceste schimbări administrative pentru argeşeni.
Contrar unor opinii exprimate în presa locală, eu cred că alegerea Călăraşiului ca reşedinţă a viitoarei Regiuni Sud este cea mai bună variantă atât la nivel naţional cât şi la nivel local. Să-mi fie permis să aduc în discuţie argumentele din presa locală şi o serie de argumente mult mai relevante împotriva acestora, bazate pe starea actuală de fapt şi pe tendinţele de dezvoltare economică şi asanare a vieţii sociale din România.
Un prim argument întâlnit, cel al patriotismului local, este de înţeles, dar nu are nici o relevanţă atâta timp cât nu se sprijină pe alte atuuri, dintre care cele mai importante sunt cele de natură economică, „geostrategică” şi, eventual, cel al unei tradiţii culturale şi administrative locale. Piteştiul nu este Clujul, Sibiul, Braşovul sau Craiova, de exemplu. De la viaţa culturală la „civilizaţia” birocratic-administrativă, totul este aici încropit în grabă, mimetic şi personalizat. Universitatea Piteşti s-a confundat timp de douăzeci de ani (poate n-ar trebui să vorbesc la trecut) cu tartorele Gheorghe Barbu, Primăria Piteştiului cu micuţul bonapartist local Tudor Pendiuc, Teatrul Alexandru Davila cu Sevastian Tudor, Biblioteca Judeţeană cu Silvestru Voinescu şi cu urmaşul acestuia, Octavian Sachelarie, autobuzele din Piteşti cu controversatul magnat Gigi Văsâi, Inspectoratul Şcolar Judeţean cu Gabriel Bratu, Consiliul Judeţean cu Constantin Nicolescu, Apă Canal cu Gelu Mujea (în ciuda schimbărilor, probabil mimetice, nici de acesta nu se poate vorbi încă la trecut; tare mi-e teamă ca stilul Mujea să nu rămână, ba să se şi „perfecţioneze”!) s.a.m.d. Asta este elita cu care defilăm la nivel local şi pe care dorim s-o „exportăm” la nivel regional.
Un alt argument, cu ceva mai mare consistenţă, este cel al relevanţei economice a Argeşului. În acest sens oferindu-se exemplul uzinei Dacia Renault şi al autostrăzii Piteşti – Bucureşti. Bune obiective economice, dar insuficiente, comparativ cu potenţialul economic al Prahovei, lăsând la o parte faptul că meritul funcţionării acestora ţine mai mult de o strategie naţională şi internaţională decât de străduinţa şi meritele administraţiei locale.
Ne lamentăm că va fi rău pentru Argeş în cazul în care capitala Regiunii Sud nu va fi aici. În primul rând, apelativul Argeş nu este identic cu argeşeni. Pentru unii Argeş înseamnă ceva foarte concret, domeniul lor de expansiune, eventual de proprietate personală pe care să învârtă banii cu lopata. Pentru argeşeni, dimpotrivă, Argeş devine pe zi ce trece ceva tot mai abstract, înseamnă locul unde trebuie să-şi plătească taxele şi impozitele, neavând nici un cuvânt de spus în privinţa utilizării acestora, sau locul unde plătesc unele din cele mai mari preţuri la utilităţi şi servicii precum apa, autobuzul etc.
Este o iluzie că, dacă vor fi puşi în fruntea bucatelor pe regiune, cei care n-au demonstrat timp de douăzeci de ani că sunt în slujba argeşenilor vor fi mai eficienţi şi mai bine intenţionaţi pentru întreaga Muntenie sau că vor face mai multe locuri de muncă. Motivul este simplu, vocaţia lor este alta decât cea de constructori şi oameni care lucrează mai degrabă în beneficul comunităţii decât în cel personal.
Marea sperietoare care li se aruncă oamenilor simpli este că aceştia vor trebui să meargă în afara judeţului pentru a-şi rezolva problemele administrative, ceea ce este fals, atâta timp cât principalele probleme de acest fel le rezolvăm la nivel de localităţi (Piteşti, Călineşti…), nu la nivel de judeţ.
De ce ar conta mai mult Călăraşiul?
Să nu ne facem iluzii. Dacă nu va fi Călăraşiul, atunci mult mai eligibil este Ploieştiul, din toate punctele de vedere, de la lobby până la celelalte aspecte menţionate deja. Lucru care ar fi cu adevărat rău pentru Argeş, dat fiind că ploieştenii sunt mult vechi în arta mânuirii caşcavalului şi mai apropiaţi de Micul Paris, de năravurile şi „elita” acestuia.
Iniţial, m-am gândit că varianta Călăraşiului ca centru administrativ este o petardă cu rol de distragere a atenţiei. Dacă stai şi te gândeşti mai bine, lucrurile nu stau chiar aşa, existând foarte multe temeiuri obiective pentru alegerea sa, mult mai serioase decât ifosele patriotarde şi interesele locale şi personale. Motive foarte pragmatice şi de perspectivă.
Unul din motive, cred, este legat de agenda ascunsă a regionalizării, respectiv spargerea oligarhiilor locale, îmbătrânite în rele, sau cel puţin remodelarea acestora. Din această perspectivă, baronii de Argeş sau de Prahova reprezintă clanuri de putere redutabile.
Un alt motiv ar fi acela al prezervării a ceea ce există în anumite zone şi iniţierii dezvoltării în zonele „însetate” de investiţii, pe bani europeni. Uzina Dacia, autostrada Piteşti-Bucureşti, Rafinăria de la Ploieşti şi altele vor funcţiona în continuare acolo, fără să fie nevoie de mari intervenţii administrative. Prioritate în absorbţia fondurilor europene, din perspectiva pieţelor şi resurselor locale, au domeniile turismului şi cel al agriculturii. Din punct de vedere turistic, Regiunea Sud are un anume potenţial, în Argeş şi Dâmboviţa, şi zone consacrate pe Valea Prahovei. Ca atare, se pot invoca temeiuri pentru atragerea fondurilor europene către aceste zone. Cu toate acestea, atâta timp cât cartea turismului o pot juca şi alte zone din România, la fel de bine înzestrate sau dezvoltate în această privinţă, precum Braşovul, Bucovina, Maramureş etc., nu cred că ăsta este atuul Regiunii Sud, ci potenţialul agricol din judeţele din sud. Marile investiţii pentru dezvoltare viabile în România, dependente de resursele actuale disponibile ale ţării, respectiv un excedent de forţă de muncă slab calificată şi terenuri fertile neexploatate este agricultura. Vrem, nu vrem, cam asta este realitatea. Privite azi ca o zonă subdezvoltată a României, judeţele din sudul viitoarei regiuni pot deveni puternice zone de prosperitate economică, pe măsură ce se dezvoltă o industrie agro-alimentară. Că lucrurile se configurează astfel, stă dovadă şi „flerul” fostului ofiţer de securitate şi lucrător în comerţul exterior în perioada comunistă, patronul InterAgro, Ion Niculae, care îşi are afacerile în aceste judeţe. Lăsând la o parte trecutul său, nu cu mult diferit de al altor personalităţi publice actuale, trebuie să spunem Ion Niculae a contribuit, în felul său (bineînţeles nu din motive caritabile sau sociale) la crearea unor locuri de muncă într-o zonă defavorizată şi nu la dispariţia acestora, ca în multe locuri.
Privit într-un context mai larg, aşa cum deja ne impune politica de constituire a euroregiunilor, dincolo de orgoliile şi interesele locale, proiectul acesta este cel mai viabil şi din alte motive. Unul poate fi cel al diminuării discrepanţelor dintre zonele dezvoltate şi cele nedezvoltate, mai ales când acestea din urmă dispun de anumite resurse. Al doilea motiv este cel al interesului mult mai mare pentru investiţii masive în zone „virgine”, apte să atragă în mod nesofisticat sume cât mai mari. Al treilea motiv ar fi cel al poziţiei „geostrategice” a Călăraşului, care este pe de o parte lângă Dunăre, cea mai importantă magistrală naturală a României către Europa, şi, pe de altă parte, este la graniţa cu un alt stat al UE, Bulgaria. În perspectivă, atâta timp cât proiectul UE nu a dispărut, se pregătesc deja viitoarele euro-regiuni, care vor fi de fapt regiuni transfrontaliere. Într-o ţară în care şi imaginaţia devine pauperă, aceste aserţiuni par cu siguranţă poveşti SF. Din păcate, sau din fericire, procesul globalizării (şi mai cu seamă cel din interiorul UE) nu ţine cont şi nici nu se împiedică de interesele baronilor locali. Cu o singură excepţie, doar dacă aceştia merg în direcţia lor!
I-am expus aceste opinii cuiva, cunoscător al culiselor şi aranjamentelor politice, iar el mi-a spus că deşi ele sunt admisibile, planul a fost urzit de mai multă vreme, de pe vremea lui Doru Ioan Tărăcilă, şi nu a avut la bază vreo strategie vizionară, ci doar lupta pentru putere. Chiar şi aşa, voit sau întâmplător, avem de a face cu o diferenţă decisivă între baronii locali: între cei cu interese mari de putere, dar fără o perspectivă a dinamicii europene a României, şi cei cu interese şi lăcomii la fel de mari, dar cu puţin mai multă „viziune” (sau informaţii). Asta face şi diferenţa între un baron lacom şi îngust ca perspectivă şi un baron la fel de lacom, dar mai orientat către ceea ce se întâmplă dincolo de feuda sa.
Un studiu de caz virtual
Aşa cum spuneam, cei care vor pierde din acest transplant de decizie la nivel regional sunt tocmai aceia care sunt în fruntea bucatelor, nu simplii cetăţeni care, dimpotrivă, în urma schimbării, ar putea să câştige mai mult de la „străini” decât de la „patrioţii” locali. Să plasăm două cazuri locale şi absolut reale într-un context virtual: preţul la apă şi preţul la transportul în comun în Piteşti, discreţionar de mari. Să presupunem că, în urma mutării capitalei şi deciziei regiunii la Călăraşi, se va cere o comparaţie de bun simţ între preţurile de la Piteşti pentru servicii şi utilităţi cu cele din alte localităţi ale regiunii şi se va constata o discrepanţă. Cum se vor justifica acestea? De ce la Călăraşi, de exemplu, se poate să fie mai mici, iar la Piteşti nu? Cu alte cuvinte, procesul de regionalizare, cel puţin prin presiunea comparaţiei, va conduce la vulnerabilizarea, transparentizarea şi relativizarea intereselor de cumetrie, prin prisma faptului că cei care le-au cimentat nu mai sunt ultima roată de la căruţa abuzurilor. Pe de altă parte, dacă tot vorbim de „patriotism” local, orgolioşii piteşteni vor ajunge să se întrebe: „Da’ ce, noi suntem mai proşti decât ăia din Călăraşi de avem preţuri mai mari?”
Progresul şi morala baronilor
Un american, pare-mi-se, compara România cu o piscină supraglomerată cu rechini. Concluzia este previzibilă. Fapt pentru care, cred că şi în România se poate vorbi de progres, dar unul care nu decurge direct din angajamentele morale ale politicienilor. În lucrarea Fabula albinelor, viciile private şi beneficiile publice, filosoful satiric britanic Brenard de Mandeville observa că uneori progresul este promovat nu de motive morale, ci de opusul acestora. Aşa că nu ar trebui să ne mai împiedicăm cu scurupulozitate de „aura” unor personaje precum Ion Niculae, Dragnea şi de omologii lor din alte judeţe, ci de ce au realizat aceştia, cu atingere şi pentru nivelul de trai al „bordeielor” de pe lângă domeniile lor. Cu siguranţă că nu vom spune (încă) despre ei că sunt nişte cetăţeni dedicaţi binelui public, dar cel puţin îi vom putea califica ca pe nişte „stăpâni” mai pricepuţi decât alţi stăpâni şi vom constata că din deciziile lor decurge ceva bun şi pentru ceilalţi. Viitorul poate ne va oferi mai mult, mai ales că la Piteşti prezentul pare să fi îngheţat într-o eternitate searbădă.
