Cătălin Grigore: Anul sabatic

Când m-am apucat să tastez aceste rânduri, am început cu titlul. Ştiţi cum e, la început adie o idee, o temă, iar la sfârşit nimereşti altundeva.  Aşa că, în loc de ,,anul sabatic” cum doream, am tastat ,,anul sălbatic”. Probabil o înţelepciune şugubeaţă, din spatele decorului, a vrut să-mi sugereze că greşeala nu este greşeală,  iar  cele două formule indică cam acelaşi lucru, printr-un un fel de coincidentia oppositorum, în care tihna se împleteşte cu neliniştea şi trândăvia cu fervoarea planurilor de viitor.

Din fericire, viaţa noastră nu este echivalentă cu o traiectorie birocratică: grade, examene false pe post, vânătoare de funcţii etc. Viaţa reală este încercată de necunoscute, ştiu eu, vreo criză economică, vreo boală gravă, vreo criză de conştiinţă (nu atât de rar cum îşi imaginează unii), care te obligă să schimbi traiectoria şi să te redefineşti. Sau poate fi vorba de ceva mult mai simplu, te plicitiseşti de monotonie şi de ipocrizie. Poate fi pur şi simplu o problemă de personalitate: În esenţă, ne definim prin căutările sau prin conformismul nostru, prin generozitate sau prin egotism, prin oboseală şi lehamite sau prin energie si speranţă.

Anul sabatic, ca să revenim la această temă, este o practică instituţionalizată în SUA, în principal în învăţământul universitar, dar  şi în domeniile de vârf ale cercetării şi business-ului, prin care se stabileşte că  acela care a lucrat cu intensitatea minţii şi a creativităţii sale are dreptul, la fiecare al şaptelea an, la unul de pauză, în care se odihneşte activ, se reprofilează, îşi face un bilanţ, reflectează şi se proiectează în alte planuri posibile. Ideea este biblică, şi, dacă îmi aduc bine aminte, face referire inclusiv la ţarina cultivată, nu doar la oameni.

Dacă unele societăţi sunt cu cel puţin un pas înaintea altora este pentru că respectă munca minţii şi respinge munca stahanovistă, bazată exclusiv pe sudoare, îndobitocire şi răsplată doar pentru eforturile supra-omeneşti, în dispreţ vădit pentru munca aşezată, cuminte (cu mintea!). Asta cred că şi este diferenţa dintre societăţile de sclavi şi de oameni liberi, dintre distincţia valorică între tinichigiu şi filosof, eşapată pe gura unui mare „gânditor contemporan în viaţă” – nu atât în fapt, cât ca modele ideale, în accepţiunea lui Max Weber.

Pe timpul lui Ceauşescu am lucrat la fabrică şapte din şapte zile, Adrian Năstase în ultima parte a domniei sale plănuia să ne vândă multinaţionalelor ca forţă de muncă ieftină. N-a mai apucat, pentru că în lupta de gang între el şi Traian Băsescu, s-a dovedit mai „gras”, mai laş şi fără cohones, în timp ce ultimul a fost mult mai sângeros şi mai versatil. Ceea ce n-a reuşit  baronul „finuţ” Năstase, avea să fie dus mai departe de matelotul brut Traian Băsescu în numele neoliberalismului, adică aservirea cât mai multor categorii profesionale faţă de frica zilei de mâine, gata oricând – aşa aşteptau ei – să se vândă pentru nimic. Aşa că între Ceauşescu, Năstase şi Băsescu, cel puţin din perspectiva anului sabatic, nu există nici o diferenţă! Toţi ne-au dorit sclavi, cu ora, cu pântecul, dar mai ales cu mintea!

Ultimul act, de cinism şi nerozie în această privinţă îi aparţine lui Traian Băsescu, care la o întâlnire de vârf a UE, când i s-a reproşat că românii au cele mai mici venituri din UE, n-a putut să răspundă decât cu acelaşi venin, dispreţ şi anacronism ceauşit faţă de cetăţenii ţării pe care o conduce, spunând că românii trăiesc mai bine decât grecii pentru că [încă] „sunt proprietarii apartamentelor” în care locuiesc!!

Rezultatul este cât se poate de crud: o societate dezorientată, stratificată în „boşi ajunşi” şi muncitori din ce în ce mai nătângi, care aleargă mult, dar produc şi câştigă puţin, nemaifiind utili nici măcar în postura de consumatori de servicii şi produse. Ceea ce lipseşte în această nouă „ordine” este termenul mediu dintre extreme, adică clasa mijlocie, care este însăşi sinonimul anului sabatic, respectiv muncă eficientă, deliberare şi respiraţie. Când o societate nu mai respiră, atunci, în virtutea legilor fiziologice, ori transpiră, ori putrezeşte. Boşii nu au nevoie de vreun an sabtic, căci  resursele şi timpul la ei s-au transformat în căcălău, iar sclavii – mereu cei fără idee, fără evadare, fără revoltă –  doar funcţionează acolo unde sunt puşi într-o eternitate strâmtă şi meschină!