În încercarea de a justifica măsurile de eliminare a unor drepturi publice şi a unor îndatoriri ale statului faţă de cetăţenii săi întreprinsă de guvern, Traian Băsescu a decretat necesitatea trecerii de la statul asistenţial la statul minimal. Nefiind totuşi destul de clar de ce ar fi bine să facem acest lucru şi, mai cu seamă, cine vor fi beneficiarii acestui bine.
Talentul neîndoielnic al unui demagog provine din capacitatea de a-şi seduce publicul prin concepte grave, printr-un ton hotărât şi ultimativ, prin somarea realităţii care trebuie să se supună necondiţionat vorbuliţelor sale. Demagogul nefiind altceva decât un simplu magician al vorbelor goale.
Înainte de arăta de ce nu este posibil să avem un stat minimal în România, trebuie să spunem că la ora actuală nicăieri în lume nu există vreun stat minimal, iar în unele părţi ale aceleiaşi lumi statul asistenţial („statul bunăstării”, de fapt, pentru welfare state) reprezintă încă un instrument destul de funcţional.
Statul minimal este o idee filosofică, o idee de laborator, un fel de perpetuum mobile utilizat pentru aducerea în discuţie şi optimizarea unor modele de guvernare, dar nicidecum pentru aplicarea sa concretă. Mai exact, ideea statului minimal a fost adusă în discuţie de reprezentanţi ai unor teorii politice precum anarhismul şi libertatrianismul.
În esenţa lor, astfel de concepţii susţin retragerea statului din cât mai multe din implicările sale în societate. Filosoful american din secolul al XX-lea, Robert Nozick, reprezentant al libertarianismului, susţine că un stat minimal ar trebui să se rezume la funcţii minime precum apărarea, justiţia şi siguranţa internă. Cu alte cuvinte, statul nu ar mai trebui să-şi asume nici o politică socială, nici o politică economică. Probleme precum accesul la învăţământ, la sănătate etc. nu sunt probleme ale statului, ci ale cetăţenilor, care le vor rezolva printr-un management individual sau al comunităţilor locale autoorganizate. Tot în numele libertăţii de management, statul nu trebuie să mai intervină nici în economie, care, consideră ei, se va regla de la sine printr-o ,,mână invizibilă” . În plus, teoreticienii consecvenţi ai statului minimal consideră că impozitarea este o formă de hoţie: a impozita înseamnă a băga mâna în buzunarul cuiva pentru a da altcuiva ceva pentru care nu a avut nici un merit.
Ca dezbatere teoretică, astfel de teorii politice sunt viabile, având, aşa cum am spus, doar un rol regulativ, de experiment mintal, la nivelul dezbaterii, al ideilor. Problema apare, ca de atâtea ori în istorie, când un nebun sau vreun demagog încearcă să transpună ideea pură fără ajustări la realitate.
În cazul guvernanţilor actuali nu e vorba de nebunie, ci de prostie, impostură şi cinism. Prostie pentru că nu au asimilat nişte teorii, impostură pentru că îi doare în cot de ideea statului minimal şi cinism pentru că fac experimente riscante.
Până la urmă, dacă tot se vrea, am putea accepta şi un stat minimal, dar să fie aşa cum scrie la carte. Într-un stat minimal nu ar mai trebui să plătim impozite – în această privinţă, noi ne-am mulţumi doar cu a afla ce se fac cu banii din aceste impozite. Într-un stat minimal nu ţi se garantează dreptul la sănătate, aşa că poţi desfiinţa câte spitale vrei, dar nici nu ţi se pune sula în coaste să dai în mod obligatoriu nişte bani pentru sănătate fără să ai parte de servicii în acest sens. Acelaşi lucru este valabil şi pentru învăţământ, somaj şi multe alte dări care ni se cer.
În varianta românească statul este minimal prin renunţarea la asumarea unor resposabilităţi, pentru care de altfel plătim, şi maximal in impunerea unor obligaţii fără a avea şi drepturi.
Într-un stat minimal autentic aş putea să cotizez doar pentru acele servicii care mi se oferă şi dacă statul nu vrea să se mai implice, atunci să mă lase pe mine să-mi gestionez nevoile şi resursele.
Realitate este însă ca avem de a face cu o pură demagogie şi cu un stat confiscat de către o gaşcă de şmecheri, care îl folosesc doar în interesul lor de douăzeci de ani. Statul a fost, este şi va fi ceea ce trebuie să fie, adică un instrument de dominaţie şi management. Ceea ce nu este nimic scandalos (vezi definirea statului de către Max Weber). Rămâne o singură întrebare însă: în folosul cui este utilizat acest instrument, al mai multora sau doar al unora?
