În termeni relativ simpli, societatea civilă reprezintă vocile independente de instituţiile guvernamentale sau ale puterii dintr-o societate. Din această perspectivă, poliţia sau armata, în calitate de instituţii forte ale puterii de stat, nu pot fi nicidecum considerate ca fiind parte a societăţii civile. Este o distincţie informală simplă, care face parte din jocul democratic autentic, acela că nu poţi să fii un cenzor al puterii şi, totodată, să fii la putere. Situaţia pare cu atât mai ridicolă atunci când afli că anumite personaje „independente” au fost învestite discret cu grade militare înalte, bineînţeles, pentru merite din aria societăţii civile…
Societatea civilă şi variantele sale post-totalitare
La origine, ideea de societate civilă şi aplicarea sa concretă au fost promovate de o serie de gânditori liberali, precum Adam Smith, Adam Ferguson, Alexis de Tocqueville. Ea era o formă a liberei iniţiative exprimate la nivel civic, organizate în diverse asociaţii filantropice, religioase, economice, profesionale, care gestionau şi reprezentau totodată o serie de aspiraţii şi interese ale acestora în relaţia cu guvernământul. Printr-o distincţie conceptuală de azi, puterea se ocupă cu guvernarea, în timp ce grupurile de la nivelul societăţii civile sunt promotoare ale guvernanţei, sau autoguvernării, care include deopotrivă capacitatea de evaluare şi de rectificare a agendei guvernamentale, în măsura în care aceasta este prea generală. Cu toate acestea, dacă rămânem doar la o asemenea definiţie, grupurile veritabile din societatea civilă nu vor putea fi distinse de grupurile de lobby sau de cele corporatiste. Ceea ce le diferenţiază de acestea din urmă este adeziunea necondiţionată la anumite idei civice, precum cea de libertate, de redistribuire corectă, de justiţie, idei care aduc o deschidere către ansamblul cetăţii şi le scot din sfera restrânsă a intereselor de grup. Cred că aici avem totodată şi diferenţa cea mai clară între anumite ONG-uri şi asociaţiile civice veritabile, între un oengist oportunist şi un reprezentant legitim al societăţii civile, între ideile unui Vaclav Havel şi „programul” lui Florentin Scaleţchi, preşedintele al OADO (Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului).
Cauzele care stau la baza crizei scietăţii civile din România din prezent sunt mai multe. Unele ţin de caracteristicile societăţii civile de după 1989, altele ţin de confiscarea şi pervertirea acestui brand de către anumite grupuri de putere.
După cum arată doi autori americani, Michael W. Foley și Bob Edwards, constituirea societăţii civile în statele din estul Europei comuniste a apărut ca o reacţie de rezistenţă şi contestare a măsurilor unor guverne totalitare. Ea era condusă în general de intelectuali şi în foarte puţine cazuri a avut un sprijn de masă. A fost o mişcare reactivă, ca răspuns la încălcarea unor drepturi fundamentale, la abuzuri. Odată cu diminuarea abuzurilor, reprezentanţii acesteia nu au mai găsit ecou şi au fost mai puţin apţi să se organizeze în jurul altor teme, să propună ei iniţiativa, aşa cum s-a întâmplat în cazul societăţii civile occidentale. Fragilitatea societăţii civile din statele estice provine în esenţă din faptul că a fost reprezentată doar de o pojghiţă a societăţii, de intelectualitatea contestatară şi de foarte multe ori şi labilă. În Polonia, de exemplu, comparativ cu România, reacţia civică a avut loc la mai multe niveluri, datorită şi Bisericii Catolice, depozitara capitalului şi idealurior civice în vremea perioadei comuniste.
La absenţa acestui humus, propice reverberaţiei spiritului civic la nivel colectiv, s-au adăugat câteva condiţii structurale nefaste. În primul rând, este vorba de devalizarea efectivă a bunurilor publice, în plan economic şi simbolic, şi, în felul acesta, a capitalului social şi a coeziunii. Aceasta s-a făcut prin instrumente legislative, prin grupuri de lobby şi prin pauperizarea instituţiilor generatoare de valori publice, precum educaţia. O a doua condiţie structurală a declinului societăţii civile reprezentate strict prin intelectuali ţine de transformarea spaţiului public prin dezvoltarea mass media ca o „industrie a conştiinţei”, după cum arată sociologul Alvin Gouldner, şi înlocuirea intelectualului ca mediator prin diverşi lideri de opinie, mai mult sau mai puţin „televizuali”.
Proliferarea ONG-urilor ca instrumente ale societăţii civile se datorează, pe de o parte, crizei de intelectuali civici, pe de altă parte, unui fel de profesionalizare, prin diviziunea muncii, a „sectoarelor” societăţii civile, dar în egală măsură oportunismului şi grupurilor de lobby.
Fabricile de intelectuali civici în imagini: colonelul Dogaru şi colonelul Turcescu
Deşi Alvin Gouldner are dreptate în ceea ce priveşte influenţa „industriei conştiinţei”, intelectualul de forţă rămâne o piesă importantă în legitimarea reprezentărilor şi mesajelor publice. Aşa că cine nu are un intelectual public trebuie să şi-l fabrice şi să-l aducă musai la televizor, dacă nu să ţâşnească direct din platou, în calitate de entertainer de dreapta, de stânga sau sindical. Acest mix, intelectual plus media, vine şi pe fondul saturării publicului cu modele din ce în ce mai dubioase. Probabil că în anumite cercuri de interese sau, ştiu eu, „strategice”, s-a conştientizat că inflaţia de imbecilitate nu numai că nu este „etică”, ci e şi ridicolă şi mai puţin lucrativă. Anumiţi actanţi ai sforăriilor naţionale şi-au dat probabil seama că legitimarea puterii – deşi s-ar putea să-i placă unei bune părţi din public – nu se face prin Vacanţa Mare.
Sincer, nu ştiu care sunt aceste laboratoare de intelectuali civici, eventual pot să bănuiesc, după polarizarea „doctrinară” şi după platoul pe care se produc. De exemplu, fostul colonel de propagandă comunistă din armată, Dogaru Mircea, reprezentant al societăţii civile şi sindicalist convins, a fost lansat pe platourile revoluţionare, recte Antenele, de unde era cât pe ce să ţâşnească mai an faimoasa mişcare civică numită de… Rezistenţă. În schimb, combatantul de dreapta Turcescu Robert suflă în ceafa ,„A”…ntenelor de la „B”…1 Tv. Şi deşi între ei se află o prăpastie doctrinară, împart acelaşi destin mesianic: ambii sunt colonei în rezervă. Şi reprezentanţi ai unei societăţi civile unice în lume, cea militarizată!
Mai ceva la adâncime de ecranul televizorului, dar nu prea, Fabrica a aruncat pe piaţă alţi intelectuali, mă gândesc la un Horia Roman Patapievici, la profesorul de la Spiru Haret şi autorul proiectului Albă ca Zăpada, Sebastian Lăzăroiu, sau la Theodor Baconschi, mare amator de creştin-democraţie şi de piscine australiene.
Urmează noi promisiuni, gen Mihai Neamţu şi Noua Republică sau MRU şi Iniţiativa Civică. Mi-aş dori din toată inima să reuşească, dar mi-e teamă să nu fie tot nişte producţii ale Fabricii. Oameni buni, de ce nu ne îndreptăm faţa, adică chipul, le visage, către lumea vie a oamenilor, a tinerilor? Prin educaţie, prin iniţiative durabile, prin onestitate sau, cel puţin, prin fair-play. Altfel, Fabrica poate să duduie, că tot pe „spectrele lui Marx” vom susţine şi societatea civilă românească!
