România este minunată. România este necuprinsă, după cum istoria completă a unui loc nu poate fi cuprinsă cu mintea.
Corbii de Piatră. În satul Corbi, ai sentimentul că intri într-o altă dimensiune a timpului, trecutul întâmpinându-te la fiece pas şi dând mâna cu prezentul într-un mod care te face să trăieşti fapte de odinioară ca şi cum s-ar petrece acum. Dar nu toţi simt lucrul acesta, nu toţi văd urmele istoriei printre care se amestecă şi ei, oamenii; oamenii aceştia sunt absorbiţi de clipa efemeră a acestei vieţi şi de izbânda măruntă a fiecărei clipe, în timp ce pietrele pe care calcă mustesc, nu de apă, ci de amintiri fără de timp. Locurile acestea au fost locuite dintotdeauna şi unii dintre bătrâni mai cred că aici, la Chilii, undeva sub malul de piatră, Dumnezeu le-a dat „drumul din palmă” primilor oameni.
Călătorul ştie, simte şi află că ceva este adevărat din toate acestea. Ştie că acolo, sus, deasupra bisericii săpate în piatră, pe malul în care corbii uriaşi îşi săpau sălaşuri cu ciocurile şi cu ghearele, s-au găsit urmele oamenilor dintru începuturi, ştie că locurile acestea stranii poartă încrustate în ele memoria potopului. Simte că în alte timpuri, triburile de carpi îşi ascuţeau săbiile de piatra friabilă şi că pe Plaiul de Mijloc ar fi fost ruinele ceţoase ale Gezidavei, fabuloasa cetate a regelui dac Dromichetes, despre care legendele povestesc că zgâria cerul cu turnurile sale şi că soarele pălea în faţa strălucirii bogăţiilor sale. Află că uriaşele pietre scobite straniu pe care calcă au fost altare însângerate înainte de Iisus, că hrubele grozave ale acestor maluri ale corbilor au servit dintotdeauna închinării la un şir nesfârşit de divinităţi succesive, că acolo, sus, deasupra râului, sunt ultimele pietre ale castelului lui Voicu Corvin, fiul lui Şerb şi tatăl legendarului Iancu Corvin de Hunedoara cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului, tranformându-l într-un semn al regilor.
Considerată pe bună dreptate o enigmă, biserica rupestră a monastirii „Corbii de Piatră” nu se lasă descrisă uşor. Încastrată în stâncă, când o vezi din afară, nu seamănă cu nimic: nici cu o peşteră, nici cu o biserică; dar după ce intri constaţi cu uimire că este şi una şi alta, este o biserică ascunsă ca o peşteră în inima colosului de gresie. Cele mai timpurii datări ale bisericii rupestre ca locaş de cult ortodox merg către sfârşitul sec.II d.Hr. perioadă în care istoricul C.D. Aricescu afirmă că biserica a fost o grotă naturală adaptată de primii creştini nevoilor lor de cult, şi le era, de asemenea, o ascunzătoare perfectă pentru acele vremuri de persecuţii, fiind foarte bine camuflată, neavând nicio legătură cu exteriorul decât o mică uşă înspre miazănoapte, bine ascunsă, îngustă şi strâmtă, astupată mai apoi în vremea domniei Sf. Vv. Neagoe Basarab.
Pomelnicul monastirii pomeneşte ca prim ctitor pe Basarab I voievod dar memoria localnicilor merge cu mult înainte de acesta vorbind de un anume Harabo Vodă în sec. XIII sau chiar Vlad Voevod, către sfârşitul sec.XI.
La 23 Iunie 1512, monahia Magdalina (în mirenie Muşa, fiică şi soţie de boier, proprietară ereditară a moşiei de la Corbi ) înfiinţează monastirea de la Corbii de Piatră, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care o închină nepotului său, Sf. Vv. Neagoe Basarab, acesta dăruind monastirii statutul de monastire domnească. Astfel, conform cercetărilor lui N. Iorga, monahia Magdalina înfiinţează la Corbi prima monastire de călugăriţe de la noi din ţară. Monastire unicat la noi în ţară, fiind singura monastire de călugăriţe ridicată la rang de monastire domnească. Mai târziu, diaconul Pavel de Alep care, în 1658, îl însoţeşte pe patriarhul Macarie al Antiohiei în Ţara Românească, vizitând şi biserica din piatră de la Corbi ne lasă mărturia că era ,,o biserică mică dar foarte frumoasă în care se mai pot încă vedea pe pereţi vechile zugrăveli şi care a fost redeschisă în urma vedeniei pe care a avut-o un pustnic sfânt”.
Prins între dealuri şi văi abrupte, Corbii e, de fapt, un capăt de lume – un loc din care încep şi în care se sfârşesc mai toate drumurile ce duc din Argeş în Transilvania. Niciodată muntele nu a despărţit, ci a fost drum tainic de trecere, de legătură, de unire – un drum „de fraţi” prin care românii pribegi din Jina s-au oprit la Corbi pe la începutul sec.XVIII. S-au aşezat în jurul monastirii, fapt ce a făcut ca, peste ani, călugării iubitori de isihie să-şi caute pacea inimii mai în inima muntelui lăsând biserica noii comunităţi. Şi curând după aceasta, oamenii zidindu-şi biserică nouă, au lăsat-o pe aceasta pradă timpului.
Alături este casa albastră a Mariei Vlădescu, mama Uţa, cum o ştie toată lumea. Curtea de fapt nu-i o curte ci un crâmpei de rai, cu iarbă bogată şi verde, cu un pârâiaş care străbate curtea pe lângă casă, coborând dintr-o cascadă formată într-o scobitură gigantică în stâncă, un fel de căuş de piatră ce se află acolo, slujindu-i acestei femei în loc gard şi de adăpost, ca un imens saivan din piatră. Sunt stânci uriaşe prăbuşite în timpuri imemoriale şi care zac împrăştiate pretutindeni iar de sus de tot cade firul acela de apă, spulberându-se în mii de cioburi translucide. Poate că aici, la adăpostul căuşului de stâncă se aflau faimoasele tabere de antrenament ale cruciaţilor lui Iancu Corvinul, cavaleri veniţi din toată Europa să lupte sub semnul corbului cu crucea’n cioc. Inspirat din folclorul local, scriitorul Alexandru Odobescu – cercetător pasionat şi avizat al „antichităţilor” zonale – consemna, într-un raport din anul 1861, prezenţa, la începutul veacului XVII, a unei alte oştiri în preajma monumentului: „La satul Corbi este o bisericuţă săpată în stâncă, unde se zice că s-au adunat rămăşiţele oştirii lui Mihai Viteazul, după uciderea de la Turda”.
Pe unul din pereţii căuşului de gresie, un pasionat al istoriei locale a descoperit piciorul unui uriaş, fixat în piatră, sub cornişa muntelui, cu călcâiul ieşit în afară şi coapsa culcată într-o odihnă fără sfârşit. Acum i se vede şi braţul drept iar capul, căzut, se intuieşte pe jos, din bucăţi de gresie. Uriaşul, l-au simplificat sătenii. Iar deasupra lui, modelat tot în stâncă, se iţeşte un cap. Să fie un dinozaur? Poate. Mde, fiecare cu imaginaţia lui.
Trebuie să mergi şi s vezi monastirea din inima Muşcelului, să plăteşti tribut de uimire faţă de minunăţia ei pentru că are ea un mod tainic de a vorbi sufletului încât cuvintele devin de prisos.
Sursa: www.corbiidepiatra.ro
