Mi-am propus să realizez o lucrare  intitulată EVENIMENTE LOCALE, NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE PRIN FILTRUL PRESEI COMUNISTE ARGEȘENE (1945-1989) privind presa comunistă locală, din mai multe motive:

 Anii dictaturii comuniste (1945-1989) nu s-au tradus doar prin limitarea unor drepturi fundamentale, prin abuzuri de nedescris, dar și prin acapararea întregii societăți de către un partid unic. Dezumanizarea societății s-a tradus și prin cenzură-în toate formele sale-în monopolul de partid asupra presei și a culturii, în ansamblu, în trunchierea și, uneori, manipularea prin minciună, a informațiilor difuzate de către ziare, reviste, audio-vizual.

 Experiența personală  în presa locală și națională (aproape două decenii), eu însumi supus, de multe ori, cenzurii și autocenzurii, ce-i drept, mult mai ,,soft’’ decât cea comunistă,  va face ca această lucrare să vină cu informații valoroase din istoria presei locale și/sau naționale din ultimele șapte decenii. Voi trata obiectiv modul în care presa românească a relatat diferite evenimente locale (vizita președintelui Charles de Gaulle în Argeș, fabricarea primelor autoturisme la Mioveni sau la Câmpulung, evenimentele comune din societatea argeșeană etc), naționale și chiar internaționale. Atunci când adevărului i se aplică un filtru, oricât de insignifiant ar părea la prima vedere, acesta nu mai este adevăr. Nu mai vorbim de omisiune sau chiar de prezentarea unor date mult umflate, precum cele privind producția la hectar, din agricultură.

 Fiind, mai degrabă, o lucrare multidisciplinară decât una strict istorică, voi pune în balanță adevărul istoric și modul în care acesta a fost prezentat în presa vremii. Ca surse de documentare, am folosit o importantă arhivă a publicațiilor locale și centrale aflată la Biblioteca Județeană Argeș și în colecții particulare, lucrările unor specialiști români din zona istoriei presei, precum și pachetele legislative care au stat la baza funcționării presei românești din perioada mai-sus menționată (de exemplu, celebra lege a presei din 1973, prin care se reglementa-sau  se limita?-accesul la această profesie). De asemenea, această lucrare se bucură și de sprijinul unor jurnaliști care au lucrat în acele timpuri. De altfel, în rândurile următoare voi prezenta, detaliat, câteva dintre mecanismele cenzurii și autocenzurii,  având și un studiu local de caz.

În ciuda faptului că presa argeșeană are o vechime de aproape 150 de ani, lucrările legate de istoria locală a acestei bresle,  de jurnaliștii care au compus-o la un moment dat, de contextul istoric, politic, social și economic al fiecărei epoci sunt relativ puține, cele mai multe având un caracter strict universitar, de curs de istorie a presei pe la Facultatea de Jurnalism. Fără a avea pretenția de a fi acoperit, în totalitate, tematica acestei lucrări, consider că aceasta poate fi, dincolo de caracterul ei strict de lucrare de disertație, un bun îndrumar pentru aceia care se apleacă asupra studierii istoriei recente a acestor meleaguri și asupra istoriei presei din Argeș.

   Lucrarea de față este structurată pe șase capitole, fiecare având mai multe subcapitole, în funcție informațiile pe care le-am deținut. Astfel, în primul capitol denumit PRESĂ, PUBLICITATE, PROPAGANDĂ am încercat să aduc câteva aspect importante despre modalitatea în care presa își efectua activitatea, în timpul primilor ani ai comunismului.

În capitolul al II-lea intitulat CENZURA ȘI AUTOCENZURA ÎN SPAȚIUL MEDIATIC ROMÂNESC, am încercat să aduc informații cât mai clare și mai exacte de modalitatea în care, presa românească a fost influențată de anumiți factori.

În capitolul al III-lea denumit ZORII SOCIALISMULUI, aduc în prim plan, modalitatea în care s-au desfășurat atât evenimentele mai puțin plăcute, cum ar fi colectivizarea forțată, dar și cum acest subiect a fost abordat de presa locală, fiind subjugată de lagărul comunist, ziariștii neavând prea multe drepturi.

În capitolul al IV-lea, denumit  EVENIMENTE LOCALE, NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE RELATATE DE   PRESA COMUNISTĂ ARGEȘEANĂ (1953-1965) am reliefat modalitatea în care evenimentele atât locale, cât și naționale au influențat presa noastră argeșeană.

În capitolul al V-lea intitulat AMINTIRI DIN ,,EPOCA DE AUR’’, am dorit să aduc informații dintr-o altă perspectivă, în comparație cu cele relevate, în lucrările și studiile realizate până acum.

În capitolul al VI-lea denumit PROLETCULTISMUL-Revista ,,Argeș’’ în anii comunismului am adus aspecte reparcabile, în care proletcultismul a influențat activitatea de la Revista Argeș, o importantă revistă la nivel județean, în perioada comunismului.

Această lucrare a fost dificil de realizat, deoarece în mare parte am folosit ziare și cărți care abordează tema la modul general. Astfel, am analizat și am comparat evenimentele ce s-au petrecut în perioada respectivă cu publicațiile pe care le-am avut la dispoziție. Studiul meu este departe de a fi finalizat, iar pe viitor sper să îl pot dezvolta într-o lucrare mai amplă.

CAPITOLUL I

I. PRESĂ, PUBLICITATE, PROPAGANDĂ

I.1. Propaganda comunistă în primii ani

Teoreticienii comunicării de masă au definit câteva modele de influență a mass-media asupra opiniei publice. Primul este modelul ,,glonțului magic’’, identificat imediat după Primul Război Mondial și face referire directă la un impact instantaneu și uniform al informației publicate asupra oamenilor. Această structură a fost o primă însumare a ideilor despre ce înseamnă efectele mass-media. Conform primilor teoreticieni din domeniul comunicării, impulsul curiozității stă la baza căutării informației.

 O altă teorie este reprezentat de fluxului în două trepte, în  care se enumeră dublul efect al informației publicate asupra oamenilor și sugerează că, cel mai adesea, ideile migrează din radio și ziare către liderii de opinie și de la aceștia ajung la segmentele mai puțin active ale populației. Când vorbim despre impactul presei și publicității, de-a lungul istoriei acestui fenomen în spațiul românesc, este greu de tras o concluzie[1].

Legat strict de aceste teorii, care ne apare și termenul de persuasiune, care este sinonimul livresc al cuvântului determinare. Persuadarea reprezintă acțiunea de a convinge pe cineva să gândească într-un anume fel sau să se comporte într-un anumit mod, precum și rezultatul acestei acțiuni. Domeniile de activitate în care persuasiunea este aplicată sunt: advertising, educație, comerț, marketing, jurnalism, leadership, politică, viața de zi cu zi etc. Termenul de propagandă vine din latinescul ,,propaganda’’, care înseamnă ,,propagare’’.

Potrivit Dicționarului explicativ de jurnalism, relații publice și publicitate al lui Cristian Florin Popescu, propaganda a fost definită în numeroase moduri, astfel: ea poate îmbrăca forma unei strategii de persuasiune menită să impună referințe colective și să transforme mentalitățile și conduitele unui grup important de indivizi. Propagandei i-a mai fost dată următoarea definiție: Încercarea de a afecta personalitățile și de a controla comportamentele indivizilor în scopuri considerate neștiințifice sau cu valoare îndoielnică într-o societate[2].

Ce a fost  propaganda? Cum au înțeles comuniștii să o utilizeze pentru a controla întreaga  societatea românească? Care a fost impactul ei asupra poporului român? Veniți la putere fără a avea un suport de masă, comuniștii s-au folosit de două pârghii pentru a controla România: metodele coercitive și propaganda. Cum în primii ani după intrarea la guvernare mai trebuiau păstrate încă aparențele unei democrații, propaganda avea să joace un rol important. Multă vreme, propaganda a reprezentat o necunoscută. Se spune despre propagandă, că se realizau ședințe, inclusiv la nivelul conducerii României, dar puțină lume conștientiza  ce înseamnă și care era adevărata ei forță.

Din cauza aceasta, mult timp, în  acest teritoriu, au existat oameni care se ocupau de propagandă, iar cei mai slab pregătiți dintre comuniști. Prima oară când acest lucru s-a concretizat a fost în anul 1946, pe perioada campaniei electorale. Și, cu siguranță, nu l-ar fi trecut dacă, prevăzători, comuniștii nu ar fi falsificat alegerile.

Dacă din punct de vedere al teoriei, comuniștii s-au descurcat bine: ședințe, discuții despre folosirea propagandei în campania electorală, practica a lăsat de dorit. Dincolo de precaritatea fenomenului propagandistic și de slaba pregătire a celor implicați în el, au existat și o serie de cauze obiective care ar fi fost greu de surmontat și de cei mai buni propagandiști. Printre acestea se numără consecințele războiului: distrugerile provocate de cea de-a doua conflagrație mondială și abuzurile ,,armatei eliberatoare’’[3].

Cu fiecare an, propaganda comunistă se perfecționează, iar odată cu abdicarea regelui, ultimul bastion al democrației din România, devine singurul canal de informare a maselor. Manipularea era realizată, pe de o parte, prin prezentarea propriei versiuni asupra evoluției politice, economice, sociale și culturale a României, cât și al celor două lagăre, dar mai ales prin cenzură[4], subiect de care ne vom ocupa capitolul următor.

După preluarea totală a puterii în România, obiectivele principale ale Partidului Comunist Român,  devenit foarte repede, din considerente de natură tactică și propagandistică, Partidul Muncitoresc Român, au fost, în primul rând, consolidarea și perpetuarea rolului său conducător în toate domeniile de activitate, precum și subordonarea completă a țării față de interesele de mare putere ale Uniunii Sovietice[5].

Mascate de o ofertă socială generoasă, dar absolut iluzorie, exprimată prin cuvintele ,,construirea societății socialiste’’, ele au fost puse în practică prin două metode principale, prin represiune și persuasiune. Represiunea a fost aplicată de Securitate, de Miliție și, în cazuri extreme, de armată, cu o eficiență mult mai mare decât cea din economie sau din alte sectoare de activitate, și a reușit să îngenuncheze, temporar, într-un ocean de durere și de suferință, voința și aspirațiile poporului român. La rândul ei, persuasiunea, folosind un vast aparat de propagandă și agitatori, a atacat din toate direcțiile sufletul și mintea românilor în încercarea de a-i transforma pe aceștia în supuși obedienți ai puterii comuniste, în oameni gata să accepte regulile impuse de aceasta, dacă nu chiar cu bucurie, cel puțin cu pasivitate și indiferență complice, dar și în oameni activi, fideli față de noul regim[6].

În anul 1948, propaganda comunistă, foarte intensă și până atunci, a cunoscut o adevărată explozie, deoarece de acum înainte, pe lângă propriul aparat propagandistic comunist, au intrat în funcțiune principalele mijloace și instituții ale statului dominate total de puterea comunistă. Propaganda și agitația comunistă au acordat o mare importanță pregătirii ideologice a propriilor cadre, a propriilor activiști care, pe lângă întărirea sentimentului apartenenței la o elită, asigura și loialitatea față de partid prin protejarea față de ,,influențele viclene’’ din exterior. În acest sens, propaganda și agitația comunistă au avut, în mod precumpănitor, un caracter ofensiv, dar nu au fost neglijate nici elementele defensive de protecție[7].

Rămânând în câmpul de bătaie al presei românești postbelice, nu putem intra în analiza oficioaselor locale fără a trata, măcar sumar, apariția Scânteii, puiul autohton al moscovitului ziar Pravda.

În ianuarie 1945, la prima Conferință națională de propagandă a PCR, s-a oferit celor din teritoriu un model de redactare a presei comuniste. Multe din ideile vehiculate de ,,tovarășul Ilie Zaharia’’ se vor regăsi, într-o formulă îmbunătățită, în Scânteia perioadei staliniste și chiar mai târziu. Titlurile articolelor se cer a fi alese cu grijă, nici prea generale pentru că nu-l atrag pe cititor, nici prea exacte. Titlul trebuie să fie în jurul articolului, să nu dea tot, dar nici să nu fie străin de cuprinsul articolului. Stilul trebuie să fie clar, fără fraze încurcate, intelectualizate, limpede, frază scurtă, concisă și personală erau recomandările.

Punerea în practică a teoriei a adus însă unele modificări, pornindu-se de la evaluarea (contra)productivității manierei de abordare a subiectului. Ar trebui să învățăm de la Lenin, după cum scria el. Pentru ca să faci un articol bun trebuie să știi ce vrei. Trebuie să-ți faci o teză, să-ți fixezi un plan, să-ți faci punctele principale.

Reportajele au un alt tipar: fraze scurte care să surprindă exact caracteristica de bază a faptului ales pentru a face subiectul reportajului, fără descrieri, fără generalități, cât mai concret posibil.

Apoi trebuie să fie ușor de citit, prin stil, fragmentare cu subtitluri potrivite, atrăgătoare, iar titlul trebuie să fie o propoziție cu subiect și predicat.

Tot legată de modul de redactare a unui ziar este și intervenția lui Ivașcu. Cei prezenți la Conferință sunt învățați cu această ocazie cum trebuie paginat ziarul, pentru a capta atenția potențialului cititor. Informația nu trebuie expusă sec, ci puțin romanțat, pentru a-l prinde pe cititor (mai ales când subiectul articolului este o biografie).

Dacă există ilustrații și acestea trebuie așezate în pagină după anumite reguli: Clișeele să nu se taie, adică să nu fie distribuite  pe două coloane, să nu se atingă la colțuri și nici articolele să nu se atingă, adică să nu fie două titluri unul lângă altul în același rând[8]

I.2.Scurt istoric al presei argeșene, din 1876 și până la Revoluția Română

Spre deosebire de presa europeană, presa românească are o vechime cu puțin peste 180 de ani, iar adevărata ei evoluție s-a produs la sfârșitul veacului al XIX-lea, o dată cu dezvoltarea unei baze industrial-tehnologice adecvate. Fără mașinile aduse de Luigi Cazzavillan (ziarul Universul) din Italia, presa românească ar fi rămas la stadiul de manufactură. O dată cu pătrunderea acestei tehnologii în România, în Argeș și Muscel au început să fie tipărite ziare, reviste, publicații ale bisericilor etc. Începuturile gazetelor din Argeș sunt legate de evenimente politico-sociale desfășurate pe o perioadă de aproximativ 150 de ani.

Iar primele menționări despre presă în acest areal datează din anul 1875, publicația se numea ,,Calendarul Perpetum’’ și dădea ,,samă de administrație’’ pentru zona fostului județ Muscel. Treptat, activitatea de informare a luat amploare, iar printre numeroasele apariții se află ziare care s-au făcut cunoscute și în afara județului: ,,Argeșulu’’, martie-aprilie 1876; ,,Deșceptarea’’, 21 martie 1876; ,,Gazeta de Pitești’’, 29 septembrie-noiembrie 1888; ,,Alarma Argeșului’’-1891,1892,1894 (publicație politică liberală) și ,,Gazeta Țăranilor’’-1892 (Mușătești). Un moment important în viața presei argeșene a reprezentat-o ,,Gazeta Țăranilor’’, ,,organ al Asociațiunei pentru Cultura Țăranilor’’ care a apărut la Mușătești sub coordonarea lui Constantin Dobrescu-Argeș, cunoscut gazetar implicat într-o intensă luptă pentru drepturile țăranilor[9].

Pentru primele decenii ale secolului al XX-lea, am consemnat publicațiile ,,Trivalea’’ (1903-1904), ,,Reclama’’ (1909), ,,Glasul Argeșului’’ (1913). Un flux mai puternic constatăm în perioada interbelică, când aparițiile sunt numeroase, variate dar și fluctuante. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, un singur ziar, ,,Argeșul’’ a apărut în acest areal. În ziar erau publicate știri de pe front, comunicate oficiale și vizite ale Mareșalului Ion Antonescu și ale lui Mihai Antonescu în județul Argeș. În perioada 23 august 1944-martie 1951 nu a mai apărut la Pitești vreo publicație. Abia în 1951 sunt editate ziare, după ce se aplică reforma administrativă și Piteștiul devine regiune, cuprinzând teritorii din Vâlcea, Olt, Dâmbovița sau Teleorman. În era comunistă, a apărut un singur ziar de informare generală, ,,Secera și Ciocanul’’. La acesta se mai adaugă numeroase gazete de întreprindere cu apariții de scurtă durată. Ziarul la care facem referire a apărut între 1951 și 1989 și, după cum o să vedeți în capitolele următoare, a avut o fluctuație a aparițiilor[10].

Pe toată durata existenței publicației, jurnaliștii de la ,,Secera și Ciocanul’’ au fost considerați activiști ai partidului care îndeplineau fără crâcnire sarcinile pe care le primeau. Ziarul era finanțat din bugetul partidului, așa că publicitatea era rară. Abia după anul 1965 publicitatea a căpătat amploare, banii strânși fiind folosiți în redacție pentru dotări materiale sau pentru unele prime. Redactorii erau angajați strict pe bază de recomandare de la partid și se bucurau să facă parte dintr-o elită privilegiată care primea apartamente și un salariu rezonabil.

Încă din anii ‘60 structura redacției a început să se schimbe, mai mulți absolvenți de facultate au pătruns în redacție, scriitura textului schimbându-se uneori radical. Nu a mai fost nevoie de un secretar literar ca în perioada 1951-1964, câțiva dintre vechii redactori pensionându-se sau schimbându-și locul de muncă. Probleme mai grele au apărut după 1974, când cotidianul a devenit săptămânal, finanțarea a început să scadă, iar achiziționarea publicației a devenit obligatorie. O altă precizare se impune. Mulți poeți locali  și-au început ucenicia în paginile acestui ziar local, uneori blamat, devenind valori ale literaturii naționale: Ileana Mălăncioiu, Dumitru M. Ion, Cezar Baltag, Horia Zilieru, Nicolae Ioana, Elis Novac, Otilia Nicolescu etc[11].

Privind retrospectiv, ziarul ,,Secera și Ciocanul’’, chiar și cu un titlu imposibil, a contribuit la alfabetizarea populației, a urmat fără reacție hotărârile epocii comuniste, dar a fost o pistă de lansare pentru tinerii scriitori. Publicitatea înțeleasă ca mijloc simplu de informare despre existența anumitor produse românești, locale îndeosebi, cuprindea un spațiu semnificativ în ziar[12].

Presa argeșeană în perioada comunistă se caracterizează, în primul rând, printr-un control permanent din partea Partidului Comunist Român, prin Biroul Județean de Propagandă și Agitație. În al doilea rând, are un conținut predominant ideologic. Biroul de Propagandă și Agitație se ocupa de controlul și coordonarea tuturor activităților de propagandă. Pe locul întâi în lista instrumentelor de promovare a ideologiei de partid se află învățământul, apoi presa, teatrul, filmul, afișul etc[13].

Documentele studiate referitoare la ,,Secera și Ciocanul’’, pentru perioada 1951-1989, definesc vizibil un rol al presei comuniste. Acesta era de a îndeplini măreața operă de construire a socialismului în patria noastră, căci presei îi revin sarcini uriașe în educarea și mobilizarea maselor largi de oameni ai muncii. Toate menționările despre rolul presei scot în evidență funcțiile presei comuniste: educativă, militantă, ideologică și culturală. Răspândirea presei în mase este o parte integrantă a muncii de partid, importantă și pentru viața noastră culturală. Rapoartele criticau redacția ziarului pentru că nu are suficientă răspândire în Argeș și că publicațiile centrale reușesc să aibă un mai mare impact, până la ultimul țăran din ultima comună. Se recunoaște că intensificarea muncii ideologice se face cu ajutorul presei și cărții. Orice slăbire a controlului însemna creșterea puterii oamenilor intelectuali din perioada interbelică.

Deciziile Biroului de Propagandă și Agitație erau urmate de un ,,plan de asumare de răspunderi’’ din partea redactorului șef pentru ,,difuzare, popularizare și creștere a muncii ideologice’’ prin cotidianul ,,Secera și Ciocanul’’. Un moment important, în care presa era intens implicată, era cel al sărbătorilor oficiale: 1 Mai, 23 August, 30 Decembrie. La fiecare 23 August se luau decizii de creștere de cadre noi de gazetari din rândul muncitorilor și țăranilor muncitori, a intelectualilor cinstiți legați de popor. Responsabilitatea pentru împlinirea planului secției de propagandă revenea redacției care își asuma în scris misiunea de a promova ideile partidului într-un termen dat. Presa locală comunistă își definește, astfel, un rol clar și real de a difuza toate indicațiile de partid și de stat către toate G.A.C.-urile și C.A.P.-urile  din Argeș. Ziarele erau distribuite dimineața prin Centrul de Difuzare a Presei Regionale la raioane (centrele comunale).

Cifrele oficiale referitoare la distribuirea 100% a ediției unui număr din gazetă sunt utopice atunci când aceleași texte vorbesc despre unele instituții și întreprinderi care dau prea puțină atenție presei de partid, iar unele din numerele ziarului erau returnate la redacție sau tipar (între 1951 și 1960 ziarul a fost tipărit la București). O altă problemă legată de acest proces de primire a ziarului era că o mare parte dintre cei care aveau abonament permanent, chiar și instituții, nu plăteau la timp. Documentele vorbesc despre o datorie (creanță) de 46.956 lei în 1952, restanța de plată pe un an. Un raport al Comitetului Regional de Partid din 1951 laudă o serie de realizări ale ziarului, dar condamnă și o serie de ,,lipsuri serioase’’  și cere ridicarea nivelului politic și profesional al colectivului de redacție. Coraportul la aceste greșeli semnalate de direcția propagandă vorbește despre obligația jurnaliștilor să stilizeze materialele de presă[14].

Biroul de Propagandă și Agitație trimitea lunar o comandă de texte pe care ziariștii trebuiau să le scrie, acestea urmând domeniile de interes major și anume: viața de partid, industria, agricultura, cultura.

De aceea, redactorilor li se cerea răspundere personală și control în îndeplinirea sarcinilor. Din analiza planurilor de muncă reiese că principalele subiecte alese pentru a fi publicate erau de natură ideologică. Biroul de propagandă făcea o comandă de articole, iar redacția urma și respecta aceste decizii deoarece încălcarea lor însemna întocmirea unui raport disciplinar pe linie de partid pentru ziarist sau pentru întreaga redacție[15].

Printre nenumăratele reclamații făcute de către activiștii secției de propagandă, vizavi de gazetarii de la Secera și Ciocanul, se numără și cele despre o așa-numită ,,delăsare burgheză’’ în îndeplinirea sarcinilor, acest lucru însemnând publicarea de texte fără o analiză adâncă a lipsurilor informaționale. Aspectele negative sunt accentuate când vine vorba de redactorul șef. Acestuia i se reproșa în permanență o nerespectare a sarcinilor primite. I se imputa că manifestă mult liberalism, indisciplină, că ocolește ajutorul secției Propagandă și Agitație. Se considera că ședințele de redacție erau ineficiente pentru că Gheorghe Stănculescu era prea blând și îi ,,cocoloșea’’ pe redactori.

Conform acestor rapoarte, redactorului șef îi revenea și sarcina de a găsi redactorilor locuințe, căci nu erau puțini cei care pierdeau vremea pe stradă în loc să se ocupe de promovarea ideilor politice. Unul dintre membrii permanenți ai redacției între 1951 și 1989 a fost chiar redactorul șef. Funcția de redactor șef adjunct a cunoscut foarte multe schimbări, uneori ea dispărând din schema ierarhică. Printre cei care au mai avut această funcție se numără Mircea Drăgan, Ilie Netcu, Nichita Niculescu și Nicolae Oanță. Începând din anul 1957, în interiorul grupului redacțional de la Secera și Ciocanul apar numeroase fricțiuni determinate, conform dosarelor de arhivă, sustrageri de sume de bani din bugetul gazetei. Numeroase sunt și reclamațiile pe care le fac unii despre alții redactorii acestui ziar. Între 1957-1958, scandalul legat de sustragerea de bani din bugetul redacției a marcat o lungă dezbatere pe linie de partid. Notele și stenogramele vorbesc despre folosirea bugetului ziarului de către George Bursuc, persoană necalificată să fie redactor, ca fond de împrumut pentru colegi și chiar și pentru oameni de pe stradă. Divergențele au pornit de la folosirea unor sume de bani obținute din publicitate pentru interese proprii, cu facturi false. Alături de acesta a fost învinuit și un alt fost redactor șef adjunct, Mircea Drăgan. Reacția care a urmat scandalului dintre membrii redacției a fost o evaluare amănunțită a conducerii publicației și a conținutului acesteia. Biroul de Propagandă și Agitație a făcut o amplă anchetă care s-a finalizat cu trimiterea în Justiție cu acuzația de fraudă a redactorului șef adjunct Mircea Drăgan, și a unui fost angajat, Gheorghe Bursuc. Redactorul șef Gheorghe Stănculescu a fost penalizat și cercetat pentru acest scandal. În urma acestei intervenții a secției de propagandă asupra redacției, schimbările au constat în concedierea unor redactori și angajarea a opt oameni ,,din rândul muncitorimii’’. Colectivul de redacție avea în acel moment 6 muncitori gazetari, 17 intelectuali și cinci funcționari[16].

O perspectivă interesantă asupra acestor momente istorice o oferă și interviurile realizate cu o parte dintre cei care au lucrat la Secera și Ciocanul și care mai sunt încă în viață. Din perspectiva fostului redactor șef Gheorghe Stănculescu, a face presă la Secera și Ciocanul era ,,o permanentă luptă pentru scaun’’, iar textele pe care era obligat să le citească și să le corecteze reprezentau o adevărată corvoadă. O numește astfel pentru că oamenii muncii nu toți scriau într-o limbă literară și era obligat să corecteze textele pentru a putea fi publicate. Interesant este și modul în care Gheorghe Stănculescu se referă la apariția legii presei din 1974, viața gazetărească a devenit deosebit de grea: revistele de cultură au devenit din lunare, trimestriale și din cotidiene, săptămânale. Redacțiile au suferit la rândul lor modificări în sensul că nu mai era nevoie de atâția gazetari. Redactorii trebuiau să facă de toate: redactare de text, dialoguri cu colaboratorii, corectură și, mai ales, lucrul în tipografie[17]. Mai multe despre cenzură și modul cum s-a simțit ea pe aceste meleaguri, voi aborda  în capitolul următor.

CAPITOLUL II

 II.CENZURA ȘI AUTOCENZURA ÎN SPAȚIUL MEDIATIC ROMÂNESC

II.1.Scurt istoric al cenzurii de pe teritoriile românești

Pe teritoriul statului nostru, ca de altfel în tot spațiul european, cenzura a fost creată de Biserică. Dacă în Transilvania, aflată sub administrație habsburgică, cultura scrisă poartă amprenta măsurilor luate contra Reformei (indexuri de texte interzise, controale ale fondurilor de manuscrise), în Țara Românească și Moldova primele interdicții au apărut datorită ofensivei doctrinelor religioase apusene. Documentul care marchează debutul cenzurii pare să fi fost un uric domnesc ce interzicea importul catehismului și al cărților calvine (1560-1580), ulterior interdicțiile fiind inspirate de un index slav (1667) .

Deși cercetătorii nu au remarcat existența gazetelor ori a pamfletelor manuscrise la noi, credem că o dovadă a existenței lor, în special a scrierilor pamfletare, o constituie precizările cuprinse în primele legiuiri laice ce au apărut în Moldova (Pravila lui Vasile Lupu, în 1646) și în Țara Românească (Pravila lui Matei Basarab, 1652). Documentul moldovean conține, la capitolul 50, un avertisment extrem de sever[18].

Pe fondul prozelitismului catolic, calvin și protestant, autoritățile religioase au adoptat măsura interzicerii circulației cărților apusene percepute ca un atentat la ortodoxie. Așa se face că, în anul 1669, în Muntenia s-a tradus din slavonă un index de scrieri apocrife. Operele apocrife erau, într-o primă etapă, fie de origine necunoscută, fie purtătoare de învățături secrete, pentru ca ulterior în această categorie să fie incluse cele false și eretice[19].

Practica interzicerii cărților neaprobate de o biserică sau alta este atestată și de decizia Bisericii Unite din Transilvania de a nu permite răspândirea Cărții de învățătură, tipărită la Râmnic în anul 1724. În noiembrie 1746, prin decret imperial li s-a interzis uniților transilvăneni importul și deținerea de cărți ortodoxe tipărite în Muntenia sau Moldova: să nu admită aducerea de cărți schismatice (ortodoxe-n.r.) din Muntenia sau Moldova pentru uniți, ci dispunem ca toate cărțile asemănătoare sau toate cărțile de acest fel să fie imediat confiscate la frontieră, pentru ca românii să nu aibă acces la acestea[20].

Primul cenzor român din Transilvania pare a fi fost Silvestru Caliani, care la 17 septembrie 1774, în calitate de ,,celu dinu tâiu revizoru a cărțiloru’’ semna următoarea aprobație: ,,Această sfântă carte chiemată Acatistiariu o am cititu ți neaflându nimica într-însa în potrivă sfintei credințe o judicu a fi vrednică de a se tipări. Blaju…’’[21].

Treptat, atitudinea rezervată și adesea ostilă a autorităților față de emanciparea românilor transilvăneni a devenit tot mai evidentă. Martin Hochmeister, proprietarul unei tipografii din Cluj, a tipărit un calendar german în care se  descria, printre altele, revoluția lui Horea într-o manieră favorabilă românilor. Contrariați, deputații din Dieta de la Cluj au luat imediat decizia de confiscare a tuturor calendarelor și supravegherea severă a întregii producții editoriale a lui Hochmeister. Între  anii 1783-1785, cărturarul Samuel Klein a finalizat traducerea Bibliei, pe care intenționa să o ofere spre tipărire episcopului ortodox din Sibiu, Gherasim Adamovici, ceea ce l-a înfuriat pe episcopul unit al Blajului, Ion Bob. Sub motivul că, în timp ce tradusese Biblia, Klein a fost scutit de alte obligații și că nu este oportun să o editeze ne-uniții, Bob a cerut guvernului să confiște manuscrisul. În urma acestor presiuni, Biblia avea să vadă lumina tiparului abia după 10 ani![22]

În provinciile românești, inclusiv circulația gazetelor străine era de multe ori întreruptă din cauza cenzurii, în ciuda faptului că abonații erau boieri importanți.. Domnitorul a aprobat proiectul, acordând și un privilegiu (formă de cenzură întâlnită și în alte țări) pentru 20 de ani noii tiparnițe. Spaima de a nu fi publicate informații care ar fi putut tulbura stăpânirea l-a determinat pe Caragea să nu ,,slobozească’’ tipărirea de ,,gazeturi, precum cer tocmitorii acestei tipografii’’. De altfel, întreaga producție a acestei tipografii va fi supravegheată de mitropolit sau de un episcop desemnat pentru aceasta. Așa stând lucrurile, nu este de mirare că prima carte care a văzut lumina tiparului la acest atelier a fost chiar Legiuirea lui Caragea.

În timpul războiului ruso-turc, la 7 mai 1828 trupele țariste au trecut Prutul și au ocupat, în numai câteva zile, teritoriile Moldovei și Țării Românești. În absența domnitorilor, care se refugiaseră, trupele de ocupație au instituit o administrație militară condusă de contele Pahlen. Printre chestiunile de ordin militar și administrativ, comandantul trupelor ruse și-a făcut timp pentru a-i întreba pe boierii moldoveni care era regimul tipăriturilor în țara lor. I s-a răspuns că nu existau alte restricții în afara celor legate de respectarea legii și a moralității. Nu peste mult timp, rușii au instituit în ambele țări românești o cenzură cum nu mai cunoscuseră până atunci. Un an mai târziu, apăreau primele ziare românești-Curierul românesc la București (8 aprilie 1829) și Albina românească la Iași (1 iunie 1829)-cu învoirea autorităților autohtone și a celor militare de ocupație. În cazul Albinei, remarcăm încă din foaia de înștiințare privind apariția sa (17 aprilie) existența unui text care atestă că acest lucru nu ar fi fost posibil fără acordul reprezentanților Rusiei, care să își exprime acordul în legătură cu gazeta românească[23].

 În primul număr al Albinei a fost publicat un articol-program din care se putea observa promisiunea lui Asachi de a nu deranja ocârmuirea: ,,Albina Românească astăzi întâiu vede lumina zilei și tinerele sale aripi le cearcă în ostenitoarea sa călătorie. Mii și mii de flori cu felurite văpsele și mirezme împodopesc câmpul, pre carele ea vrea să sboare, înse numai acele flori îi va fi plăcute care aduc mană și vindecare. De însăși a ei blândă fire povățuitoare se va feri de cele ce supt amăgitoare frumusețe ascund farmec și venin în sânul lor.De asemenea, se încerca ca dogmele și învățăturile creștine să dispară din memoria colectivă a poporului român, ce trebuia să fie înlocuită de noile practici și mentalități rusești.

La începutul anului 1831, Gheorghe Asachi s-a adresat cu o plângere-nu se știa cine urma să îi cenzureze gazeta. Sfatul ocârmuitor i-a răspuns exact după un an-în ianuarie 1832: de cenzurarea Albinei urma să se ocupe Epitropia Școlilor, fiind la rândul ei supusă Mitropoliei. Ceva mai târziu, tot prin protecțiune rusească, ,,sub domnia lui Vodă Sturdza, Asachi a cumulat și funcția de cap al cenzurii, pentru ca nu cumva spiritele libere să manifeste idei și tendințe de naționalitate sau libertate, considerate ca subversive și periculoase pentru siguranța națională, după politica de la Petersburg’’ după cum nota George Sion.

Valul revoluționar ce a cuprins întreaga Europă, culminând cu mișcările din anul 1848, a cunoscut forme specifice și în principatele românești. În Moldova, din inițiativa comisului Leonte Radu a luat ființă Conjurația Confederativă (1839), mișcare ce urmărea răsturnarea regimului lui Mihail Sturdza, formarea unui stat aristocratic supus Turciei și constituirea unei confederații din Moldova, Muntenia și Serbia, după modelul celei germane. În principatul muntean a apărut o societate secretă (1840), condusă de marele boier Dimitrie Filipescu, alături de care se aflau Nicolae Bălcescu, Eftimie Murgu, Dimitrie Macedonski și alții, societate care milita pentru obținerea independenței țării și inițierea unor profunde reforme[24].

Confruntat cu mișcările revoluționare, domnitorul Sturdza a inițiat o serie de măsuri prin care se urmărea un control mai sever al tipăriturilor. Prin Ofisul nr. 93/1848, Sturdza își justifică gestul invocând ,,împrejurările de față care cer măsuri spre a se opri împrăștierea relelor principii de anarhie și de tulburare și a se feri condițiile existenței politice a Principatului Moldovei de orice amenințare’’.

Același document interzicea comercializarea de ,,cărți, caieturi, broșuri sau jurnaluri ce ar fi cuprinzătoare de principii împotriva religiei domnitoare, împotriva vechii temelii pe care este așezată obșteasca bună fericire, împotriva existenței politice a țării, a sistemei guvernului și a legilor defăimătoare altor religii, propovăduitoare de învățături răsturnătoare, îndrumătoare a răscoală și împotriva moralului public, a cinstei persoanelor și clevetitoare funcționarilor statului’’. De aici înainte, orice tipografie sau redacție va avea nevoie, pentru a funcționa, de un hrisov domnesc, numărul tipografiilor din Moldova fiind în număr de cinci.

Teama de a nu fi răspândite ,,învățături răsturnătoare’’  a făcut ca și vameșii să primească indicații în sensul sporiri vigilenței, singurele excepții de la regulile cenzurii fiind constituite de publicațiile importante din Muntenia, care purtau viza cenzurii de la București. O situație specială a fost cea a Regulamentului Organic, publicat de casa editorială Vogler din Paris, în limba franceză care, o dată ajuns în vamă (320 de exemplare) a fost respins de cenzorul Baruzzi, acesta invocând că nu poate permite comercializarea lucrării. Deși era vorba de legea fundamentală a Moldovei, versiunea publicată la Iași nu conținea capitolele I și VII (despre alegerea domnitorului, formarea Adunării Obștești și a milițiilor) datorită intervenției cenzurii. Or ediția franceză, tocmai pentru că era completă, nu putea intra în circuitul public, dovadă că, la protestele librarului păgubit, domnitorul a răspuns că ,,Postelnicia va pune la cale a se trimite înapoi peste hotar pomenitele cărți’’[25].

După unirea celor două principate și alegerea lui  Cuza ca domn a urmat o perioadă de reforme profunde în toate domeniile vieții economice, sociale, culturale, în cadrul cărora presa a dobândit o mai mare libertate de mișcare (1859). Practic, prevederile legii presei din Moldova (legea lui Ghica din 1856) se extind la nivelul Munteniei, ceea ce presupune abandonarea cenzurii. Totuși, în toamna lui 1859 secretarul de stat îl avertiza pe domnitor că ar fi oportun să se ia măsuri de limitare a libertății presei.

La data de 4 octombrie 1859, Cuza a semnat o ordonanță prin care redacțiile erau avertizate că ziarele puteau fi interzise dacă atacau într-un mod eronat și  nejustificat conducerea statului, atât pe domnitor cât și oamenii din Guvern, astfel se reinstituiau autorizațiile prealabile și cauțiunile (5000 lei). Urmare a noilor reglementări, unul dintre cei mai activi gazetari și scriitori ai vremii, C.D. Aricescu (câmpulungean ca origini) avea să fie condamnat la cinci luni de închisoare corecțională și amendă de 500 de lei, sub acuzația de a se fi opus sistemului de subordonare din armată, din cauza foii volante pe care o răspândise în anul 1862 (pe care au primit-o toți abonații ziarului Românul) unde publicase versul ,,S-a luminat soldatul, el azi e cetățean/Iar nu mașina oarbă a crudului tiran’’, inspirat dintr-o revoltă de la Atena. Aricescu mai fusese întemnițat la Snagov, timp de 10 luni, în perioada 1848-1849, pentru activități revoluționare.[26]

În ceea ce privește Transilvania, tipăriturile de limbă română sunt cenzurate, după 1848, la sânge de către autorități. În special pe fondul creșterii numărului de titluri și de exemplare care pătrundeau de la sud și de la est de Carpați. S-a ajuns până acolo încât, începând cu anul 1857, multe publicații românești puteau circula pe teritoriul Ardealului numai dacă își schimbau denumirea. Așa cum era de așteptat, cele mai multe publicații de limba română erau interzise. Bine, multe erau interzise inclusiv la ,,ele acasă’’, în fostele Principate Unite, devenite ulterior România.

Situația presei românești din Basarabia ocupată de țariști, la finele secolului al XIX-lea, era chiar mai gravă decât cea din Transilvania. Ezitările administrației ruse de a acorda ,,slobozenie cuvântului și tiparului’’ , ca și alte măsuri de control al tipăriturilor făceau parte din politica, mai largă, de rusificare a românilor basarabeni[27].

Într-un număr din toamna anului 1882 al aceluiași ziar se putea citi un articol cutremurător despre interdicția de a mai folosi limba maternă în instituțiile de învățământ: ,,Limba română a fost riguros oprită nu numai în sfera oficială a relațiunilor profesorilor cu elevii, ci și în intimitatea vieții școlarilor. Bieții copii! Abia aduși de prin satele noastre au fost supuși unor reguli barbare care îi pedepsesc pentru orice cuvânt românesc întrebuințat în convorbirile cu alți tovarăși’’[28].

 Începuturile Primului Război Mondial (1914) au însemnat pentru presa din teritoriile locuite de români tot mai multe restricții. Ca o reacție a măsurilor autorităților maghiare  de a nu mai permite circulația  presei din România în Transilvania, ziarele de la București au inițiat o campanie de presă în ianuarie 1915. Între altele, cotidianul conservator Epoca a publicat în numerele sale din  26 și 27 ianuarie interviuri cu mari personalități ale vieții politice și culturale, printre care Octavian Goga-,,guvernul poate opri intrarea în țară a ziarelor austro-ungare dacă statul vecin aplică aceleași măsuri la ziarele din regat’’-Barbu Ștefănescu Delavrancea și alții. Prin decretul privind modificarea decretului privind starea de asediu (14 august 1916), poliția a fost împuternicită să percheziționeze inclusiv redacțiile și cinematografele, ,,de a cenzura presa și orice publicațiuni , având dreptul a împiedica aparițiunea oricărui ziar sau publicațiune, sau numai a unor știri sau articole, de a controla orice corespondență, fie din afară, fie dinăuntru și a împiedica ajungerea la destinație a celor ce se va găsi de cuviință.’’. În urma înfrângerilor suferite de trupele române, la 21 noiembrie 1916, redacțiile au publicat proclamația de mutare a guvernului la Iași și alte comunicate, în care erau cuprinse și interdicții de editare  pentru perioada care va urma. La 23 noiembrie, trupele germane au ocupat Bucureștiul, și au constituit Guvernământul Imperial German al Cetății Bucureștiului, cu propriul sistem de justiție și propria presă, Bukarest Tagblatt și Gazeta Bucureștilor. Nicio altă publicație nu era permisă și nicio manifestare cultural-artistică ce nu ar fi avut acordul autorității militare germane[29]. Toate aceste restricții aveau să fie eliminate abia în toamna anului 1918, după ce Puterile Centrale au pierdut războiul.

În noile condiții politico-militare de după Unire,  redactorii revistei bucureștene Cuvântul liber regimul presei, vedeau cenzura aplicată total eronat și care nu își mai atingea scopul primordial, pentru care a fost constituită.

Putem spune că, în perioada interbelică, cenzura era o constantă, asta în ciuda faptului că, cele mai multe dintre publicații, direct sau indirect, erau controlate de partidele politice sau de diferiți potențați ai epocii. Deși nu se adoptase o lege a presei, în adevăratul sens al cuvântului, avalanșa de decrete regale prin care se declara starea de asediu-1919, 1920, 1921, 1924, 1925, 1927, 1928, 1929, 1930, 1933, 1934, 1935, 1936, 1938-reactiva măsurile excepționale prin care întreaga presă era supusă autorităților politice și militare. Cele mai active birouri de cenzură erau cele din București și din marile orașe ale țării, îndeosebi cele din Transilvania. În anul 1919, aici funcționau 22 de birouri de cenzură, cu 553 de funcționari.

În legătură cu starea presei interbelice, notase jurnalistul piteștean Tudor Teodorescu-Braniște, pe 11 martie 1936 era extrem de revoltat, iar în cuvintele scrise de el, era pe alocuri ironic, în legătură cu supunerea în masă a populației, cu ideile marxiste ale guvernului. Considera că, românii uitase perioada interbelică. Astfel putem afirma că după anii interbelici de ,,libertate’’ a presei, evident că anii celui de-al Doilea Război Mondial au dus la o înrăutățirea a situației mass-mediei.

II.2. Cenzura Comunistă

II.2.1. Jurnaliștii interbelici, ,,criminali de război’’

După sărbătorile de iarnă ale anului 1945, Președintele Consiliului de Miniștri a emis un prim ordin, în sensul aplicării înțelegerilor cu aliații, prin care erau retrase din circulație toate publicațiile de propagandă, precum și cele naziste, iar la 23 ianuarie Comisia Română pentru Aplicarea Armistițiului prezenta un memoriu privind executarea misiunilor cu care fusese însărcinată. De amintit este că, în prima parte a lui 1945, a fost elaborată legea 312, făcută spre a lichida presa tradițională și slujitorii acesteia. Hotărârea Tribunalului Poporului din 4 iunie 1945 i-a condamnat public la ani grei de închisoare pe cei care slujiseră ziare, reviste, publicistica de dreapta. Sub președinția lui C. Vicol, Tribunalul Poporului i-a etichetat pe principalii ziariști drept criminali de război. Nu au scăpat de închisoare decât cei rămași în afara țării. În fapt, acuzatorii au condamnat, în principal, organele de presă Curentul, Porunca Vremii, Universul, Gândirea. Potrivit istoricului Ion Zainea, ministrul Petre Constantinescu-Iași propunea Consiliului de Miniștri, la 17 mai 1945, o listă de 43 de jurnaliști, cărora urma să li se retragă dreptul de a profesa, iar la 4 iulie 1945, o altă listă cu 22 de jurnaliști excluși din breaslă. Prima listă îi includea pe Stelian Popescu, Pamfil Șeicaru, Nichifor Crainic, Ilie Rădulescu, I.P. Prundeni, Romulus Seișanu, Toma Vlădescu, Nicolae Roșu, Ionel Dumitrescu, Ion Nedelescu, N. Georgescu-Cucoș, D.I. Cucu, Alexandru Gregorian, Alexandru Hodoș, Grigore Maleiu, Vasile I. Moraru, Magda Raiu, Lucreția Vrânceanu, Pan Vizirescu, Dem Teodorescu, Romulus Dianu, Ștefan Ionescu, Virgil Gheorghiu, George Acsinteanu, Ernest Bernea, Petre Mihail, Ilarie Dobridor, Tipărescu Petre-excluși definitiv, iar Dragoș Vrânceanu, Eugen Titeanu, Emil Ciuceanu, Mircea Pienescu, Alexandru Săndulescu, Ștefan Marinescu, Vasile Dova, Dumitru Gherase, Constantin Șoldan, Aurel Dragoș, Joldea Rădulescu, Tita Bobeș, Mircea Grigorescu, Vintilă Pantazopol și I. Zaharov, excluși temporar[30].

Judecarea primilor jurnaliști a început la 23 mai 1945, după ce Consiliul de Miniștri a formulat un act de acuzare contra celor care ,,prin articole de ziar, broșuri sau conferințe s-au pus în slujba propagandei fasciste și hitleriste și au contribuit prin acțiunea lor la susținerea unui regim odios și a unei politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecință antrenarea României într-o aventură dezastruoasă și prăbușirea politică și militară a țării.

Pamfil Șeicaru avea să fie primul ziarist român condamnat la moarte, sub acuzația de a se fi pus într-o lumină extrem de proastă fiind asociat cu țări din Occident, iar  prin activitatea sa de redactor și de director al ziarului Curentul a contribuit substanțial la realizarea scopurilor lor politice, economice în detrimentul interesului național. Pamfil Șeicaru (1894-1980) a debutat în presă în anul 1918,  ajungând redactor-șef la Cuvântul în 1923. În 1924 ajunge liderul Sindicatului Ziariștilor, iar în 1927, la doar 33 de ani, director al ziarului Curentul. Din trustul său mai făceau parte publicațiile Curentul Copiilor și Tineretului, Curentul Sportiv și Evenimentul Zilei.

II.2.2. Primii pași în acapararea presei de către comuniști

Așa cum am arătat și în rândurile precedente, cenzura pe aceste meleaguri a avut o prezență constantă încă cu mult înaintea apariției primelor gazete. La fel, presa de partizanat politic nu era ceva nou în zorii anilor ‘50 ai secolului trecut. În perioada antebelică, liberalii și conservatorii nu își disputau doar prima scenă a politicii românești, ci și supremația editorială, contrele mai mult sau mai puțin joviale, în care erau angrenați și personalități de primă mână ale culturii românești (Titu Maiorescu, Eminescu, Caragiale, mai târziu Slavici, Arghezi sau Rebreanu) făcând deliciul publicului de la acea vreme. La fel, perioada interbelică a fost propice presei partizane, cu publicații prin care se vehiculau sume fabuloase pentru acea vreme. Pe lângă trusturile ,,mogulilor’’ din acea vreme, care și ei jucau, după interes, cu diferite formațiuni, la nivel central, regional sau local regăsim sute de titluri care erau susținute financiar de diferite formațiuni politice: de la cele ale Mișcării Legionare la cele ale Partidului Național Liberal și de la cele ale diferitelor formațiuni socialiste, la cele ale PNȚ. Totuși, presa de după marile epurări/condamnări din 1945 nu era doar o presă partizană unui partid. Era o presă controlată total, de la echipele redacționale la resursele de hârtie, de către partidul care, după 1947, avea să se identifice cu statul însuși. Așadar, presa comunistă era cu totul altceva decât presa veleitară vreunui interes politic din anii ‘30. Erau însăși esența și creația  unui regim totalitar.

De exemplu, anul 1948 a însemnat instituirea controlului deplin al statului asupra întregii activități editoriale prin naționalizarea tuturor editurilor, tipografiilor și fabricilor de hârtie, inclusiv prin apariția unei noi legi ,,pentru editarea și difuzarea cărții’’ care o înlocuia pe cea din anul 1946. Concomitent cu eliminarea din instituțiile publice a persoanelor care se arătau critice ori doar reticente față de politica Partidului Comunist, a continuat activitatea de epurare a bibliotecilor. Lucrarea Publicațiile interzise până la 1 mai 1948, editată de guvern, făcea publice noi nume de autori și titluri de cărți care intrau sub interdicția de a fi deținute ori citite: ,,Cu volumul de față această operațiune îmbracă un caracter mai vast. Lista publicațiilor interzise în diferite limbi atingând cifra de 8.000 de titluri, în care se cuprind și toate titlurile publicate anterior’’[31].

Între ,,interziși’’ se aflau  Ion și Gheorghe Brătianu, Nicolae Carandino, Carmen Sylva, Petru Comarnescu, Nichifor Crainic, Ion Heliade Rădulescu, Ion Ghica, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga, Panait Istrati, Mihail Kogălniceanu, Ioan Lupaș, Simion Mehedinți, Negruzzi, Liviu Rebreanu, Radu Rosetti, Vlahuță etc.

Dacă ziarele ,,burgheze, proimperialiste și fasciste’’ au fost închise, cu tot cu editorii și redactorii lor, Pravda de București, adică oficiosul de la nivel național, Scânteia, avea să aibă o explozie a tirajului între anii 1945 și 1950, de la 60.000 de exemplare zilnic, la peste 770.000 de exemplare. La ,,Scânteiaꞌꞌ, se mai adăugau zeci de oficioase, la nivel național. Biroul Politic al CC al PMR remarcă și primele touché-uri legate de activitatea editorială a Scânteii: ,,Scânteia a cultivat în poporul nostru dragostea nețărmurită pentru URSS și marele Stalin, a demascat activitatea dusă de activitatea titoistă de la Belgrad… Trebuie considerat ca un succes al partidului  nostru faptul că a reușit să creeze și să educe ziariști de tip nou, ziariști comuniști însuflețiți de exemplul luminos al ziarului bolșevic!’’[32].

Totodată, redacția Scânteii este obligată de către Biroul Politic să întărească activitatea ziarului în domeniul propagandei marxism-leninismului, acordând o atenție deosebită recenzării lucrărilor lui Lenin și Stalin  care apar în traducere română, subliniind că popularizarea experienței PC al URSS este o sarcină principală a rubricii ,,Viața de partid’’, înființată de Silviu Brucan, după un stagiu în redacția ,,Pravdăiꞌꞌ.

II.2.3 Cenzură și autocenzură în presa comunistă argeșeană-Studiu de caz: Mihai Golescu, fost redactor al ziarului Secera și Ciocanul

Așa cum am amintit mai sus, pe lângă oficiosul Scânteia, la nivel raional/regional, ulterior județean, au existat  numeroase publicații cu apariție zilnică, săptămânală sau lunară. La nivelul județului Argeș, cea mai importantă publicație cu subiecte politice, economice și sociale a fost Secera și Ciocanul. Primul număr al acestui ziar a apărut pe data de 25 martie 1951 și era organul de presă al Comitetului Regional PMR și al Sfatului Popular Regional Argeș. Timp de aproximativ 23 de ani, acest ziar a avut o apariție zilnică (de luni până vineri), cu diverse suplimente sportive, de tineret etc. De la numărul 6207, din anul 1974, avea să se transforme în săptămânal, în urma decretului din 1973 care a restrâns mult activitatea editorială din țară, presa pierzându-și, cu această ocazie, și puțina brumă de libertate (re)câștigată după 1964. De altfel, la sfârșitul capitolului vom descrie, pe scurt, evoluția legislativă și asociativă în ceea ce privește presa românească. Revenind la Secera și Ciocanul, acesta avea să apară până pe data de 21 decembrie 1989, inclusiv. După evenimentele din decembrie 1989, ziarul și-a schimbat denumirea în Argeșul Liber, ulterior în Argeșul, fiind pe piață și în zilele noastre.

Ziarul Argeșul este condus, în acest moment, de un veteran al presei argeșene, Mihai Golescu. Născut pe data de 16 februarie 1944, în Valea Danului-Argeș, Mihai Golescu a absolvit Colegiul Vlaicu Vodă din Curtea de Argeș (1963), Facultatea de Filologie din cadrul Universității București(1971),  precum și un curs postuniversitar de jurnalism la Academia de Științe Sociale, București.  A fost redactor la cotidianul Secera și ciocanul (șef al rubricii culturale); director al ziarului Argeșul (1996 până în prezent); fondator al revistelor suplimente ale cotidianului Argeșul-Săgetătorul și Argeșul ortodox; fondator al ziarului Muscelul; lector universitar la Facultatea de Istorie, Științe Sociale și Jurnalism a Universității Pitești[33].

Ținând cont că este printre puținii jurnaliști din această zonă a țării care au apucat să lucreze și în plină epocă ,,de aur’’, l-am rugat pe Mihai Golescu să ne spună câteva lucruri despre cenzura vremii, despre ,,ce aveai voie’’ și ce nu ca jurnalist. Mai jos, redăm rândurile transmise de dumnealui în vederea redactării acestei lucrări. Ca profesor de limba și literatura română acesta, care era un iubitor al datinilor și folclorului românesc, povestea cu gust amar despre modalitatea, în care nici sărbătorile nu erau sărbătorite și menționate în presă, ca în vremea perioadei interbelice[34].

CAPITOLUL III

ZORII SOCIALISMULUI (1945-1953)

,,Cred, tovarăși, că avem nevoie de autocritică așa cum avem nevoie de aer, de apă. Cred că fără ea, fără autocritică, partidul nostru n-ar putea să meargă înainte, n-ar putea să dea la iveală defectele noastre, n-ar putea să lichideze lipsurile noastre!’’

I.V. Stalin, Opere, Volumul II, Pagina 31

Sfârșitul anilor ‘40 și anii ‘50 au fost extrem de tulburați  pentru societatea românească. Într-un mod de multe ori violent, s-a desfășurat colectivizarea, proces prin care țăranii au fost deposedați de pământ și obligați să îl muncească în structurile care imitau colhozurile sovietice. Procesul de colectivizare s-a desfășurat între anii 1949 și 1962, cu o relativă ,,relaxare’’ între 1953 și 1956 (perioada dintre moartea lui Stalin și revoluția maghiară). Față de alte țări din lagărul socialist, metodele prin care țăranii au fost deposedați de pământ au fost unele dure, nu de puține ori fermierii fiind bătuți, arestați și chiar omorâți pentru faptul că s-au opus colectivizării. O metodă paralelă de disoluție economică și socială a țărănimii a fost mecanismul cotelor, proprietarii de terenuri, indiferent de mărimea lor, fiind obligați să ofere diferite cantități de cereale, fructe și legume către stat. Mecanismul cotelor era atât de dur, chiar și în anii de secetă, încât deseori țăranilor nu le mai rămâneau suficiente grâne nici măcar pentru hrănirea familiei. Orice încercare de eludare a mecanismului cotelor era aspru pedepsită, prezentată, de altfel, după cum o să vedem în continuarea acestei lucrări, chiar și în ziarele vremii. Mecanismul cotelor a fost introdus încă de după al Doilea Război Mondial, atât pentru a completa penuria de alimente din orașe, cât și pentru a plăti despăgubirile de război către Uniunea Sovietică.

O altă metodă de exploatare a economiei românești de către Uniunea Sovietică a fost înființarea Sovromurilor, oficial forme de colaborare economică între România și URSS. Pe deasupra, aceste societăți aveau rolul de a accelera plata despăgubirilor de război către sovietici. După 1945, nu mai puțin de 16 Sovromuri au fost înființate (în special în domeniul minier, al transporturilor și al exploatării petrolului). Deși României i se imputase o datorie de război  de 300 de milioane de dolari, Sovromurile au ,,golit’’ economia țării noastre cu peste 2 miliarde de dolari (30 de miliarde, la valoarea de acum). În anul 1956, acest sistem de căpușare avea să fie desființat. Tot în acea perioadă, în pușcăriile românești și în diferite tabere de muncă erau închiși zeci de mii de deținuți politici, de la simpli țărani la intelectuali, foști oameni politici, oameni de afaceri din perioada interbelică etc. La Pitești, între 1949 și 1952 s-a desfășurat infamul Experiment Pitești, care s-a tradus prin zeci de morți (asta-oficial!) și multe sute de schingiuiți fizic și psihic. Evident, aceste pagini sângeroase din istoria națională au fost prezentate cu totul altfel de presa vremii. Dacă despre marile centre de exterminare nici vorbă să se scrie în ziare, țăranii care ascundeau un sac de grâu și nu-l dădeau la ,,cote’’, pentru a-și hrăni familiile, erau prezentați ca fiind ,,lipitori’’, ,,bandiți’’, ,,nemernici’’, oameni care sabotau nu numai noua orânduire, ci chiar pe semenii lor.

III.1. ,,Raiul’’ sovietic instalat la sate

Așa cum am arătat la capitolul anterior, în luna martie 1951 vedea lumina tiparului primul număr al ziarului ,,Secera și Ciocanulꞌꞌ (care, în toată perioada sa de existență, a avut o periodicitate variabilă-săptămânal, bisăptămânal, cotidian, numere speciale sau suplimente etc.). La apariția sa, ziarul avea format compact, 4 pagini, fiind oficiosul Comitetului Regional al PMR și al Sfatului Popular Regional Argeș. Așa cum era de așteptat pentru un organ de partid al începuturilor anilor ‘50, ziarul abundă de propagandă prosovietică și antioccidentală, la care se adaugă îndemnurile pentru accelerarea procesului de comunizare a industriei și agriculturii.

De exemplu, în numărul 38/9 decembrie 1951, al ,,Secerei și Ciocanulꞌꞌ, regăsim articolul de fond ,,Colectiviștii au primit produse din belșug’’: Vremurile când robeau la moșieri sau la chiaburi, pe petecul lor de pământ fărâmițat care nu asigura nici măcar existența familiei, astăzi au rămas în memoria lor numai ca o tristă amintire. Niciodată Petre Cârstea, țăran sărac din comuna Valea Mare, raionul Slatina, lipsit fiind de unelte și vite de muncă, care a muncit în trecut la chiaburul Gheorghe Diaconu, n-a avut atâta belșug de pe pământul său. Acum Petre Cârstea este un om liber, un harnic muncitor în gospodăria agricolă colectivă ,,Zorile Socialismului’’  din satul său, iar ca urmare a muncii sale, pentru cele peste 600 de zile de muncă a primit următoarele: 3095 kilograme de grâu, 2700 kilograme de porumb, 855 kilograme de secară, 528 kilograme orz, 405 kilograme cartofi, 250 kilograme de zarzavat, precum și alte produse.’’

Dar nu toți țăranii credeau cu însuflețire în ,,zorii socialismului’’. În continuarea articolului, aflăm că: Nu tot același lucru s-a întâmplat cu colectivistul Ștefan Păun din gospodăria colectivă ,,Grivița Roșie’’ din comuna Poboru, Raionul Vedea, care la începutul muncii în colectiv a privit cu o oarecare neîncredere această muncă, fiind influențat de chiaburi, și care în momentul în care a primit rodul muncii sale.

În același număr al ziarului Secera și Ciocanul regăsim articolul ,,Predarea cotelor către stat, o datorie patriotică a fiecărui cetățean’’:

În numărul 37/2 decembrie 1951[35], se prezintă un raport privind situația colectivizării din Regiunea Argeș:

În campania agricolă din primăvara anului 1951, circa 354.000 de țărani săraci și mijlocași au întemeiat peste 4000 de asocieri agricole, înglobând o suprafață de 428.000 de hectare. Și în regiunea noastră au fost create în anul 1951 16 asocieri agricole cuprinzând 1.173 de familii de țărani săraci și mijlocași, cu o suprafață de 983 de hectare[36].

În numărul 24/2 septembrie 1951, cititorii erau informați că ,,cele 31 de familii de țărani și mijlocași din raionul Topoloveni care au înțeles avantajele muncii în colectiv și care au ascultat cuvântul partidului nostru, încă din primăvară au trecut să muncească pământul în colectiv pentru a scăpa de mizerie, sărăcie și de exploatarea nemiloasă a chiaburilor, creându-și o viață nouă, plină de belșug și fericire.

Îndemnurile privind munca, de multe ori voluntară, pentru patrie și partid, abundă în oficiosul regional Secera și Ciocanul, în anul 1952. De exemplu, în numărul 77/7 septembrie 1952, articolul de fond poartă titlul ,,Pentru îndeplinirea planului de stat în 11 luni’’. Frontispiciul ziarului a fost astfel machetat încât să încapă și un îndemn-motto: Viața Economică și Culturală a Republicii Populare Române se dezvoltă pe baza planului de stat al economiei naționale, în interesul construirii socialismului, creșterii neîncetate a bunei stări materiale și culturale a oamenilor muncii, întăririi independenței naționale a țării și a capacității ei de apărare!’’[37].

Cât privește munca voluntară, avem ditamai coloana de știri: ,,Importante lucrări prin muncă voluntară la Govora’’, ,,Primele succese în comuna Mărăcineni’’, ,,Realizări prin muncă voluntară în comuna Domnești’’.

III.2. Înfierați cu mândrie proletară

Încă de la primele numere, Secera și Ciocanul a inițiat  rubrici prin care înfierează cu adevărată ,,mândrie proletară’’ oamenii sau comunitățile care nu răspund așa cum ar trebui năzuințelor tovarășilor de la raion, regiune sau de la centru. Cele două rubrici, prezente periodic în Secera și Ciocanul la începutul anilor ‘50, sunt ,,Din ce cauză…’’ și ,,Să demascăm fără cruțare faptele mârșave ale chiaburilor!’’. De exemplu, în numărul din 2 decembrie 1951 al ziarului, la rubrica ,,Din ce cauză…’’, avem următorul paragraf:  (Din ce cauză) Sfatul Popular al comunei Oarja nu ia măsuri cu privire la mecanicul Dumitru Ioniță de la moara ,,Partizanul’’, moară care de multe ori stă închisă, iar mecanicul nu face mălai de bună calitate și de multe ori cere locuitorilor să-i facă ,,cinste’’?[38]

Ziarul Secera și Ciocanul, ca toate ziarele din acea epocă, avea lipsă aproape totală de știri de fapt divers: accidente, omoruri, violuri etc. Cetățeanul obișnuit nu trebuia să știe că omul nou, cu profil dorit de stahanovist, este în stare în acea eră, cu multiple prefaceri pozitive în societate, de asemenea fapte antisociale. Cum criminalii și alți infractori odioși lipseau din paginile ziarelor, locul lor era luat de ,,rămășițele epocii vechi’’, chiaburii și moșierii-aceia care se opun, fără succes, construirii noii societăți. De asemenea, cum firmele private dispăruseră, iar ziarele erau simple instrumente de propagandă, din paginile lor de la jumătatea secolului trecut au dispărut și reclamele, apanajul capitalismului interbelic. Într-un chenar de 1/16 din ultima pagină, în Secera și Ciocanul abia se mai regăseau câteva anunțuri de mică publicitate, în general despre pierderi de documente, schimbări de nume etc.

Revenind la înfierarea ,,chiaburilor’’, vă vom prezenta câteva astfel de știri. În numărul 36 regăsim articolul ,,Descoperirea unei fapte mârșave’’. Nu, nu este vorba despre vreun jaf cu victime, ci un cetățean din Pitești, fost ofițer superior al Armatei Române, se eschivase să predea utilajele sale agricole noii orânduiri socialiste: Dezvoltându-se spiritul de vigilență revoluționară în conștiința oamenilor muncii, s-a putut descoperi un dușman al clasei muncitoare, anume fostul colonel Roșu Ștefan, din Pitești, care a căutat să-și însușească mărfuri de care oamenii muncii aveau nevoie la construirea socialismului. Acest element dușmănos oamenilor muncii avea ascunse un trior, o batoză de treerat, o secerătoare, o greblă de doi cai, o grapă, trei pluguri, o mașină de tocat paie, un motor de tăiat lemne, două electromotoare, un autoturism Sovololeț. Toate aceste mașini și unelte agricole erau ascunse în șure de paie vechi, cu scopul de a împiedica campaniile de semănat, treierat, în timp ce aceste mașini și unelte erau strict necesare acestor campanii. Acest dușman al clasei muncitoare a căutat să se sustragă de la cotele obligatorii și de la anumite datorii și impozite pe care trebuia să le dea statului. Pentru aceste fapte mârșave, fostul colonel Roșu Ștefan a fost dat pe mâna justiției spre a fi judecat după faptele săvârșite.

III.3. Oamenii din spatele cuvintelor

În ciuda eforturilor autorităților comuniste din acea perioadă de a deschide noi facultăți  și cursuri de scurtă durată de ziaristică, cele mai multe dintre redacțiile din țară, în special cele de provincie, erau foarte slab profesionalizate. Cum jurnaliștii talentați de până în 1945 erau, după caz, morți, închiși, în exil sau proscriși de către noul regim, organele de propagandă comuniste din România acelor ani au încercat să preia modelul ziarelor sovietice Pravda și Izvestia, care se bazau foarte mult pe ,,creațiile’’ unor jurnaliști formați pe ogoare sau în munca din fabrici. Așa se face că ziarele românești, inclusiv Secera și Ciocanul din Argeș, s-au bazat foarte mult pe corespondenți, în fond învățători, meșteri din atelierele fabricilor socialiste și chiar tractoriști cu foarte puține clase, așa cum vom vedea în rândurile următoare. Termenul de ,,corespondent voluntar’’  din vremea aceea nu are nimic de a face cu termenul actual (corespondent pentru o agenție națională sau internațională de presă, corespondent local/regional pentru un ziar sau o televiziune națională etc.). Mulți dintre ,,corespondenții’’ anilor ‘50 își făcuseră ,,stagiatura’’ scriind gazetele de perete pe la întreprinderi, diverse instituții și noile gospodării agricole colective, în care se prezentau atât realizările, cât și eșecurile colectivului. Pe acest tipar erau trimise și ,,articolele’’ ziarelor de provincie, dar și la Scânteia sau România Liberă, multe din texte reprezentând adevărate provocări pentru departamentele editoriale și, mai ales, cele de corectură ale gazetelor[39]. De foarte multe ori, textele muncitorilor din fabrici și uzine erau prelucrate,  chiar rescrise cap-coadă de către jurnaliștii stagiari, care nu aveau, încă, acces la rubricile principale.

Cel mai bine scrie despre activitatea și eficiența acestor corespondenți Virgil Lazăr (1931-2015), jurnalist clujean care a lucrat la România Liberă aproape o jumătate  de secol, între 1950 și 1999[40].

Congresul ,,jurnaliștilor’’ voluntari de pe ogoare și de la uzine este descris cu trimiteri chiar de la prima pagină a ,,Secerei și Ciocanulꞌꞌ, din 19 august 1951 (numărul 22).          Printre ,,corespondenții’’ ziarului piteștean îi regăsim, cel mai des, pe Gheorghe Stănciulescu, care avea să ajungă redactor-șef, muncitor fruntaș la ICM Pitești, Gheorghe Ciurea, de la IPEIL Rucăr, Vasile Arsenescu, Ion Ciobanu, Constantin Roncea, Vasile Negescu, Mihai Ghițescu, Boris Adalberg, învățătorul Anton Petrescu, Traian Alexe. De menționat că grosul articolelor de ,,mânie proletară’’ din acest ziar sunt ,,creații’’ ale corespondenților voluntari. Jurnaliștii adevărați, puțini la număr în orice redacție din acele timpuri, se ocupau de relatarea unor evenimente importante regionale, de conceperea articolelor de fond etc. De asemenea, în spațiile ziarelor își făceau loc cuvântările tovarășilor de la regiune sau de la centru, precum și articole legate de bunăstarea sovietică, de obicei preluate din Pravda sau venite direct pe filiera relației ,,culturale’’ bilaterale RPR-URSS[41].

Iată un articol de primă pagină, in numărul amintit mai sus, elocvent despre pregătirea corespondenților-,,Tractorist fruntaș și  corespondent!’’: Utemistul Nițu V. Ion are numai 19 ani. Pe fața lui slăbuță și expresivă se citește multă energie și voință de a munci, de a realiza. Ochii lui inteligenți te privesc deschis și cinstit în față. ,,Tovarășe, am citit în Scânteia despre felul cum muncesc alți SMT-iști și mi-am îmbunătățit mult munca mea. Ziarul mi-a dat îndrumări. Acum văd clar care este rolul tractoristului în agricultura noastră’’ ne spune el ștergând niște piese de tractor cu un șomoiog de bumbac[42].

În numărul 38 un alt ,,corespondent’’, Gheorghe Udrea, membru în Gospodărirea Agricolă Colectivă  ,,Partizanul Roșu’’ din comuna Cocu, se laudă într-un articol: ,,Am vizitat marea Țară a Socialismului!’’. Alți colegi de-ai săi au titrat: ,,Vom avea toți radio în casă’’ (Constanța Grigore), ,,Sunt convinși că prin munca lor vor îndeplini planul de producție’’ (Popa N. Gheorghe) sau ,,Am lucrat cu drag și voie bună!’’[43].

III.4 Sovromurile sau ,,Ei ne iau petrolul, iar noi le dăm cărbunele!’’

Povestea Sovromurilor începe în anul 1945, când noul guvern procomunist al lui Petru Groza a semnat cu Uniunea Sovietică un acord economic pe termen lung. În virtutea acestui acord, au fost apoi înființate unele întreprinderi mixte, în care România venea cu resursele sale materiale (și cu foste investiții ale Germaniei), iar Uniunea Sovietică aducea așa-zisele ,,principii socialiste de reproducție în economie’’. Prin contopirea cuvintelor sovietic și român, aceste întreprinderi s-au numit sovromuri. Primul sovrom s-a înființat în iulie 1945, Sovrompetrol-o întreprindere mixtă ce exploata zăcămintele românești de petrol după o tehnologie sovietică, pretins superioară. În lunile următoare au apărut și alte sovromuri: printre ele Sovromtransport (care se ocupa de transportul fluvial și maritim și de șantierele navale) sau Sovrom lemn (care exploata bogăția forestieră a României)[44].

Așa cum am amintit și la începutul acestui capitol, prin cele 16 Sovromuri România a plătit Rusiei de aproape șapte ori valoarea datoriilor de război stabilite, mai exact 2 miliarde de dolari în loc de 300 de milioane. La valoarea de acum, pierderile nete din colaborarea economică româno-sovietică s-ar ridica la peste 30 de miliarde de dolari.

Evident, în presa vremii Sovromurile erau prezentate ca fiind ceva revoluționar pentru economia românească, mai ales prin modalitatea considerată echitabilă de retribuție a muncii. Cu toate acestea, dincolo de presa vremii, nu puțini erau românii care știau cum stau lucrurile, rămânând în folclor o vorbă care, la un moment dat, ar fi circulat și în cercurile guvernamentale: ,,Cu Sovromurile astea, ei ne iau petrolul, iar noi le dăm cărbunele!’’.

În numărul 38/1951, putem citi un amplu material despre exploatarea minieră de la Schitu-Golești, parte importantă a Sovromcărbune, în care este lăudată activitatea unor mineri stahanoviști. De asemenea, regăsim îndemnuri cu privirea la intensificarea activității de exploatare minieră.: ,,Pentru ca planul să fie realizat pe 1951, organizațiile de bază și de schimb, sprijinite de comitetul de partid, au discutat în adunările generale care au avut loc între 18 și 30 noembrie a.c. procesul de producție din raza lor de activitate, luând hotărâri precise pentru îmbunătățirea procesului de producție, de exemplu: dezvoltarea întrecerii socialiste și extinderea sa la toate minele de cărbune, întărirea disciplinei socialiste în muncă și folosirea pe scară largă a metodelor stahanoviștilor sovietici Nina Nazarova, Kotlear etc[45].

În multe numere din perioada 1951-1952 ale Secerii și Ciocanul regăsim, deseori îndemnul ,,Luptă pentru a da patriei cât mai mult cărbune’’. Nu mai trebuie să repetăm că, în acei ani, nu patria noastră beneficia, în principal, de acest cărbune sau de comercializarea lui[46].

III.5 Peisajul politic, urban și cultural oglindit de presa argeșeană la începutul anilor ‘50

Două au fost evenimentele politice importante ale anului 1952: adoptarea noii Constituții, publicată pe 27 septembrie, și alegerile parlamentare din data de 30 noiembrie. Așa cum era de așteptat, megastructura politică comunistă, Frontul Democrației Populare, a câștigat alegerile cu ,,doar’’ 98,84%. Deși chiar nu era nevoie, manifestările de susținere a candidaților, adunările populare de tot felul nu au lipsit în localitățile din Argeș. Dintr-un număr de dinaintea alegerilor al Secerii și Ciocanul aflăm despre vizita generalului-locotenent Nicolae Ceaușescu în zona Pitești. Politicianul-militar ,,candida’’ pentru Adunarea Națională pe acest colegiu. Ceaușescu, care atunci nici nu împlinise 35 de ani, a fost primit cum se cuvine în Pitești și împrejurimi. Puțini anticipau în toamna lui 1952 că, după nici 15 ani, acesta avea să devină conducătorul României. În turneul său electoral, Ceaușescu s-a întâlnit cu 500 dintre  angajații întreprinderii ,,11 iunie’’ din Găvana. Pe data de 16 noiembrie, Ceaușescu s-a întâlnit cu 450 de femei ,,din câmpul muncii’’ la Pitești, iar o zi mai târziu a fost prezent în comuna Oarja, unde a avut o întâlnire cu membrii colectiviști din GAC ,,Brazda Nouă’’. Ultima zi a dedicat-o întâlnirii cu cadrele didactice din Pitești, 250 la număr. Față de poziția sa de mai târziu legată de sovietici, cel puțin declarativ, în toamna anului 1952, Ceaușescu nu era deloc categoric: Luând cuvântul, tovarășul general-lt. Nicolae Ceaușescu a vorbit despre marile victorii obținute de oamenii muncii sub conducerea PMR, cu sprijinul multilateral și neprecupețit al Uniunii Sovietice și personal al tovarășului Stalin. Eliberarea țării de către URSS și ajutorul dat nouă de Marea Țară a Socialismului victorios au dat posibilitatea clasei muncitoare[47].

Pe lângă Nicolae Ceaușescu, găsim și un alt candidat pentru un fotoliu de deputat de Argeș, cu notorietate la vremea respectivă, poetul proletcultist Dan Deșliu.

În numerele premergătoare acelor alegeri avem articole care înfierează sistemele electorale din țările capitaliste, aceasta în ciuda faptului că, de bine, de rău, în Vest regăseam un sistem democratic adevărat, în timp ce la noi aveam un singur ,,front’’, și acela impus de tovarășii de la Răsărit. Astfel, în numărul 74/1952, regăsim două articole-unul legat de Constituție, al doilea de structura legislativelor occidentale, ,,Constituțiile țărilor capitaliste, constituții ale asupririlor oamenilor muncii’’, respectiv ,,Cine hotărăsc legile în SUA!’’. Iată un fragment din al doilea articol: Din cei 531 de membri ai Congresului, nu există niciun om care să reprezinte interesele maselor muncitoare ale Americii. Din Congres nu fac parte niciun muncitor și niciun fermier. În prezent, cu siguranță, Congresul este cel mai reacționar din întreaga sa istorie. Iată componența Congresului celei de-a 79-a adunări: Camera Reprezentanților-240 de avocați, 48 de industriași și afaceriști, 24 de directori de ziare și editori, 15 mari moșieri, 8 politicieni de profesie și niciun muncitor; Senatul-52 de avocați, 10 industriași, 2 bancheri, 3 mari proprietari de pământ, un amiral, niciun muncitor.

Chiar dacă presa de partid anunța că se muncește mult, bine și, de multe ori, voluntar, Piteștiul de la începutul anilor ‘50 nu era unul bine pus la punct, din vedere al amenajării și al curățeniei. În numărul 33 din 4 noiembrie 1951, se aduce un adevărat tăvălug de critici administrației orașului.               Nu numai starea străzilor face obiectul criticilor din Secera și Ciocanul. De exemplu, într-o caricatură prezentă în numărul 172/1953, este deplânsă soarta transportului în comun[48].

          Din ziarele epocii aflăm că regimul comunist, după numai câțiva ani de existență, ajunsese să monopolizeze până și serbările urbane sau câmpenești, care mai aveau loc doar în zilele importante pentru mișcarea comunistă: 1 Mai, 23 August, 8 Noiembrie sau 30 Decembrie. Din Secera și Ciocanul aflăm cum s-a desfășurat sărbătorirea zilei de 23 August, în 1952, la Pitești. Manifestațiile începuseră încă din seara de ajun, la Teatrul Muncitoresc (actualul Davila), acolo unde Ion Mărcuș, Prim-Secretarul Regiunii PMR Argeș, a ținut un discurs în fața unei asistențe de peste 200 de persoane. A doua zi, evenimentul a continuat în centrul orașului.

Dincolo de serbările cu iz proletar, piteșteanul obișnuit, ca mai tot românul, în anul 1951 se putea ,,delecta’’ la cinematografe cu producții sovietice sau cu producții dubioase autohtone inspirate din acestea. De exemplu, la cele trei cinematografe piteștene (Muncitoresc, 2 Noiembrie și Timpuri Noi) rulau filme precum ,,Viața învinge’’, ,,Rățoiul neascultător’’-desen animat, ,,Avantgarda de sacrificiu’’ sau ,,La stăpâni’’. În perioada 17-22 iulie 1951, dimineața, în cele trei cinematografe, avea loc Festivalul Filmului Sovietic pentru Copii, în care rulau producții precum ,,Curajosul Gaici’’, ,,Fiul Regimentului’’, ,,Ei au patrie’’, ,,Povestea din pădure’’ sau ,,Salut Moscova’’. Să nu rămână  niciun cetățean din Regiunea Argeș care să nu vadă filmul românesc ,,Viața învinge!’’-este îndemnul pentru cinefili adresat de Secera și Ciocanul.

Rămânând în sfera culturală, din numărul din  69/13 iulie 1952 aflăm despre inaugurarea Teatrului de Vară din Pitești (actuala Grădină de Vară), cu premiera ,,George Dandin sau soțul păcălit’’.

În numărul din 1 mai 1953, piteștenii mai primesc o veste bună, tot prin intermediul ziarului local Secera și Ciocanul: ,,O nouă realizare pentru înfrumusețarea orașului Pitești: Parcul de  cultură și odihnă!’’. Este vorba despre amenajarea Parcului Strand, al doilea ca mărime al Piteștiului după Trivale. O vreme, acesta a purtat numele lui Vasile Roaită, considerat un erou comunist ilegalist, care ar fi tras sirena pentru declanșarea unei greve a feroviarilor, în 1933, fiind împușcat mortal. După ce ,,tovarășii’’ au aflat că lucrurile nu au stat chiar așa și că Roaită era, cel mai probabil, agent al Siguranței și că trăsese sirena să anunțe autoritățile, nu să declanșeze greva, numele ,,Vasile Roaită’’ a fost retras după 1961 de pe toate denumirile de școli, parcuri sau străzi[49].

În anul 1952, numărul de echipe participante la campionatul regional și în diviziile sătești de fotbal crescuse suficient de mult încât o rubrică de sport să apară și în edițiile ziarelor vremii: clasament, programul meciurilor, chiar și mici cronici de meci. Și alte sporturi, cum ar fi baschetul, voleiul sau rugbyul începuseră să beneficieze de mici știri și articole. Deceniile următoare vor fi prodigioase pentru fotbalul argeșean, lucru pe care îl vom puncta în capitolele următoare.

III.6. Cum a fost relatată moartea ,,Tătucului’’ Stalin de către oficiosul  Secera și Ciocanul

Pe data de 5 martie 1953, ,,tătucul’’ tuturor popoarelor intrate de voie și, mai ales, fără voie  pe  orbita URSS avea să moară. Decesul acestuia a produs, așa cum era de așteptat, reacții puternice în societatea românească. Sunt deja celebre zilele de doliu național decretate în urma morții lui Stalin, zile de doliu prin care care s-a interzis chiar și desfășurarea unor evenimente de familie. Ediția din 8 martie 1953 a ziarului Secera și Ciocanul avea să apară în format larg, ,,cearșaf’’, nu compact așa cum apărea încă de la lansarea sa, semn că nu numai mobilizarea politică a fost pe măsura momentului, ci și cea editorială. Avem, încă de la prima pagină, titlul: ,,Conducătorii partidului și guvernului, oamenii muncii din Capitală semnează în registrul ambasadei URSS’’.

Ediția specială a ziarului Secera și Ciocanul la care am făcut referire în paginile precedente abundă de mesaje de condoleanțe ale unor membri de partid, din toate clasele sociale și profesionale. De exemplu, Maria Tănăsescu, profesoară și director al Școlii Pedagogice de Educatoare din Pitești semnează articolul ,,Numele nemuritor al lui Stalin va fi păstrat cu drag în inimile noastre’’.

Cum memoria colectivă este scurtă, iar tovarășii-de la Moscova și până la Berlin-aveau alte planuri, numele lui Stalin a fost ,,uitat’’ destul de repede. De exemplu, la fix două săptămâni de la înmormântarea marelui lider sovietic, noii ,,eroi’’ ai ziarelor vremii deveniseră Beria și Malencov. În numărul 110/11 aprilie 1953 din Secera și Ciocanul, nici măcar nu mai este pomenit numele lui.

O veste bună o aflăm din numărul 114/1 mai 1953-Primele motociclete românești se construiesc la Câmpulung. Din păcate pentru câmpulungeni, aceste motociclete aveau să se fabrice un deceniu și ceva mai târziu, și nu la Câmpulung, ci la Brașov.

 CAPITOLUL IV

 IV. EVENIMENTE LOCALE, NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE RELATATE DE   PRESA COMUNISTĂ ARGEȘEANĂ (1953-1965)

IV.1.Revoluția maghiară

Revoluția Ungară din 1956 împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice (în maghiară 1956-os forradalom) a început în ziua de 23 octombrie. Sătui de conducerea lui Mátyás Rákosi, studenții au declanșat o demonstrație pașnică, care s-a transformat în revoluție violentă, sfârșită printr-un masacru comis de trupele sovietice în 10–11 noiembrie 1956. Pierderile de vieți s-au estimat la circa 2.500 maghiari și 700 soldați sovietici; alți aproximativ 200.000 de locuitori au părăsit Ungaria, refugiindu-se în Occident[50]. Deși se spune că revoluția maghiară a fost prima formă de revoltă anticomunistă și antisovietică din Centrul și Sud-Estul Europei, realitatea stă cu totul altfel. Forme de rezistență militară au existat în România timp de aproximativ un deceniu. Din punct de vedere al statului, o reacție împotriva politicilor de la Kremlin a existat în Iugoslavia încă din anul 1948. La nivel social, chiar în Polonia acelui an au existat proteste care au fost reprimate  violent. Cu toate acestea, putem spune despre Revoluția Ungară că a fost prima care a îmbrăcat o reacție împotriva comunismului și a sovieticilor sub toate formele sale: politic-etatist, militar, social.

După moartea lui Stalin, în martie 1953, timp de peste doi ani se încinge lupta pentru putere la Kremlin. După duelurile aprige dintre Beria și Malenkov, câștigător avea să devină Nikita Hrușciov. Beria, acuzat de crime, avea să fie executat, iar regimul stalinist înfierat de către Hrușciov, în celebrul ,,discurs secret’’, la începutul anului 1956. Destalinizarea avea să cuprindă nu numai URSS, ci și țările satelit. În Ungaria, se ia hotărârea schimbării regimului comunist ,,evreiesc’’ cu unul național, dar totuși loial Moscovei. Lupta pentru putere de la Budapesta avea să scoată, pentru 10 zile, Ungaria de pe orbita URSS și să provoace adevărate lupte de stradă cu mii de victime[51].

Nu este greu de ghicit cum presa românească a tratat acest subiect. De menționat că, în primele zile ale revoltei anticomuniste, despre evenimentele de la Budapesta se scria/vorbea puțin spre deloc în mass-media românească. Chiar dacă protestele au început pe data de 23 octombrie, atât oficiosul central Scânteia, cât și foaia regională Secera și Ciocanul publică primele informații abia trei zile mai târziu, evident, folosind ,,filtrul’’ propagandei. În Secera și Ciocanul, numărul 781/26 octombrie 1956, regăsim articolul ,,Tulburări provocate de elemente contrarevoluționare la Budapesta’’, articol având ca sursă agenția de știri Agerpres, semn că articolul a fost publicat, în aceeași formă, în mai toate organele de presă autohtone.

În următorul număr, 782/27 octombrie 1956, situația din Ungaria este redată sub forma unei știri de coloană la secțiunea ,,Internațional’’, nu mai mult decât spațiul alocat efectelor crizei din Suez sau alegerilor locale din Italia, unde cele două partide socialiste importante ajung să câștige câteva regiuni importante.

Ziua următoare, citim despre instituirea ,,unor măsuri pentru restabilirea ordinii la Budapesta’’ semn că situația era departe de a fi ținută sub control, așa cum se scrisese cu două zile înainte: Circulația pe străzi a fost permisă numai ziua. În unele puncte ale orașului au continuat luptele împotriva bandelor contrarevoluționare. Referindu-se la fărădelegile comise de bandele de criminali înarmați, postul de radio Budapesta relatează că acestea au atacat spitale și au distrus ambulanțe care transportă răniți.

În ediția din 31 octombrie a ziarului Secera și Ciocanul, apare titlul: ,,Normalizarea situației la Budapesta!’’. De fapt, în acele zile Imre Nagy lua în considerarea ieșirea Ungariei din Tratatul de la Varșovia, revenirea la pluripartitism (hotărâtă încă din data de 27 octombrie, când au fost cooptați în noul guvern membri ai partidelor proscrise de noul regim-Țărănesc și al Micilor Proprietari), desființarea securității, normalizarea relațiilor cu Occidentul etc. Din perspectiva sovietică, Nagy depășise cu mult linia roșie trasată de Moscova. Așadar, pentru Kremlin și țările satelit numai ,,normală’’ nu era situația de la Budapesta. Iată știrea publicată de Secera și Ciocanul pe 31 octombrie: Postul de radio Budapesta a anunțat luni dimineață că în capitală lucrul a fost reluat la ora 7.00. Brutăriile funcționează, piețele au fost deschise. Frontul Național Popular s-a adresat țărănimii cerându-i să sprijine aprovizionarea capitalei cu lapte, zarzavaturi și alte produse. Circulația pe căile ferate este normalizată (Agerpres).

În numărul 786/1 noiembrie 1956 al ziarului Secera și Ciocanul, retorica editorială se schimbă radical, situația de la Budapesta ne mai fiind una ,,normală’’ sau spre normalizare. Așadar, nu mai era cale de negociere, reformele lui Nagy erau prea îndrăznețe, iar finalul nu putea fi decât unul singur.

Curios, în ediția din ziua următoare a oficiosului argeșean, situația din Ungaria, care se acutizase, mai era prezentată doar într-o știre de coloană. Probabil, și jurnaliștii așteptau o poziție oficială din partea autorităților comuniste românești, care și ele, la rândul lor, trebuiau să respecte cascada propagandistică venită de la Moscova.

Fără a fi o surpriză pentru cei avizați, masacrul din zilele de 10-11 noiembrie, în urma căruia revoluția ungară a fost stinsă, nu a beneficiat de vreun rând.

IV.2.De la moartea lui Stalin, până la moartea lui Dej-peisajul politic, cultural, economic și social  în presa vremii

Sfârșitul anilor ’50 au dus la o schimbare a structurii ziarului Secera și Ciocanul. Rubricile culturale, chiar având un puternic iz de proletcultism, sunt tot mai consistente. De asemenea, rubricile sportive și cele publicitare își fac loc în oficiosul regional, în special pe ultima pagină. În mod curios, după mai bine de un deceniu, reapare rubrica de fapt divers. De exemplu, în ediția din 30 august 1957, la rubrica ,,Din sala tribunalului’’ aflăm cum un tânăr a fost condamnat pentru huliganism: Liberat de numai câteva zile din închisoare, Besleagă Gavrilă, zis Duman, din Curtea de Argeș, vechi infractor, a înjurat, lovit și amenințat mai mulți călători, precum și pe șeful trenului de persoane de pe linia Pitești-Curtea de Argeș. Pentru acest fapt, tribunalul raional Curtea de Argeș l-a condamnat la trei ani de închisoare corecțională. Tribunalul regional Pitești a respins recursul inculpatului.

Nici infracțiunile economice, așa cum au fost ele trecute în Codul Penal al vremii, nu sunt trecute cu vederea, într-o știre denumită, sec, ,,Speculantul’’.

În edițiile din 1957-1958, apar și reportajele de călătorie: ,,Prin stațiunile de odihnă de pe Valea Oltului’’, ,,În vizită la vecini-note de călătorie din R.P. Bulgaria’’, material semnat de Vasile Negescu, în mai multe episoade sau ,,Însemnări din tabăra de odihnă și muncă Ștefănești’’.

Cum am amintit și în capitolul anterior, cele mai multe și mai lungi articole erau dedicate sărbătorilor cu iz comunist: 1 Mai, 23 August sau 30 Decembrie.

O zi mai târziu, în numărul 1038/25 august 1957, regăsim articolul ,,Mitingul și demonstrațiile oamenilor muncii din orașul Pitești’’[52].

În anul 1957, pușcăriilor românești erau pline de deținuți politici, în ciuda unei oarecare ,,relaxări’’ a  regimului de după moartea lui Stalin. Cu toate acestea, ziarele anului 1957
(inclusiv Secera și Ciocanul, ziar care face obiectul studiului nostru) abundă în articole despre teroarea fascistă de dinaintea momentului de la 23 august 1944. În numărul 1037/ 24 august 1957, putem citi articolul ,,De la teroarea poliției la prima ședință liberă’’, semnat de Petre Năstăsescu, dovadă că în istorie torturații se pot transforma rapid în torționari, după modelul ilegaliștilor.

Din paginile ziarului Secera și Ciocanul, din acei ani, aflăm multe informații despre progresele sociale înregistrate în localitățile argeșene. În acei ani, în special mediul rural se afla în plină electrificare..

Tot legat de dezvoltarea economico-socială a regiunii, nu lipsesc articolele mobilizatoare de genul ,,Să însilozăm cât mai mult porumb!’’.

Trei au fost evenimentele importante pentru români din anul 1958: moartea lui Petru Groza (care a ,,beneficiat’’ de primele funeralii naționale postbelice, subiect pe care îl vom trata într-un subcapitol următor), retragerea trupelor sovietice și alegerile din 2 martie-pentru deputații Marii Adunări Naționale și pentru sfaturile populare.

Din numărul 1170, apărut cu câteva zile înaintea acestor alegeri, pe 3 pagini se prezintă realizările postbelice ale Frontului Național Democrat.

Pe data de 7 aprilie, conducerea URSS a hotărât retragerea Armatei Roșii din România, dar ziarele vremii nu au menționat nici măcar în coloana de știri acest lucru. La acea dată, reprezentanții statului român se aflau în China, la o întâlnire oficială cu Mao Tze Dun.

Din ediția de joi, 10 aprilie 1958, aflăm că orașul Pitești va fi mai frumos: Vor fi amenajate străzile pe o suprafață de 120.000 mp, parcurile vor avea mai multă verdeață, mai mulți pomi, mai multe spații verzi, tineretul fiind în fruntea acțiunilor.  Odinioară, Piteștiul era un oraș cu o stradă mare și altele tot atât de mari pline de noroi și gunoaie. Așa a fost odată în Pitești… Astăzi, capitala regiunii noastre este un oraș în plină înflorire. Avântul economic al orașului a determinat schimbări esențiale în gospodărirea lui, în estetica lui. S-au ridicat an de an noi edificii, s-au amenajat multe străzi. Și anul acesta urmează la rând înfăptuirea altor planuri.

Chiar dacă vom dedica un scurt capitol proletcultismului, la sfârșitul acestei lucrări, merită să amintim câte ceva despre peisajul cultural de la finele anilor ’50. După cum ne imaginăm, cultura românească, în speță argeșeană, trebuia să corespundă idealurilor comuniste. Cultura avea ca singur scop educarea proletariatului pentru edificarea omului nou, ,,eliberat’’ de mofturile burgheze care ar fi trebuit îngropate pentru eternitate. De aceea, în paginile oficiosului Secera și Ciocanul descoperim titluri precum ,,Pentru îmbunătățirea muncii de educare comunistă a tineretului’’ (nr. 1038/27 august 1957), ,,Activitatea culturală să fie legată de problemele producției’’ sau versuri inspirate din munca de partid, cum ar fi poezia ,,Despre eliberare’’ semnată de Sorin Comăniță, publicată în numărul 1037/22 august 1957, în ajunul aniversării a 13 ani de la ,,eliberarea’’ de sub jugul fascist.

La începutul anului 1958, conform ziarului ,,Secera și Ciocanuluiꞌꞌ, la Pitești rulau filme precum ,,Păianjenul de aur’’, ,,Prea târziu’’ sau ,,Erupția’’ programat a rula pe data de 10 februarie la Cinematograful Muncitoresc din oraș. De altfel, după această proiecție avea să aibă loc o întâlnire între spectatori și membri ai echipei actoricești.

În privința sportului, aflăm tot din Secera și Ciocanul că, la sfârșitul anilor ’50, la Pitești se juca hochei pe iarbă, Voința Pitești fiind o echipă prolifică. În privința fotbalului, Dinamo Pitești, echipă înființată pe data de 6 august 1953 (care avea să devină FC Argeș, din 1967) a avut o ascensiune lentă, în ediția de campionat 1958-1959 promovând în eșalonul secund. În ediția de campionat respectivă, din echipa Dinamo Pitești făceau parte Velicu, Boldijan, Iatan, Constantinescu, Anuțescu, Stănescu, Cebuc, Paraschiv, Lovin, Milea sau Necșoiu. Dintr-o ediție a ,,Secerei și Ciocanulꞌꞌ aflăm că pe data de 18 august 1957 avea să se desfășoare la Pitești, începând cu 8.00 dimineața, Campionatul RPR de fond la ciclism, etapa regională, pe distanța de 150 de kilometri. Traseul era Pitești-București și retur. Plecarea oficială s-a dat din fața Palatului de Cultură, iar returul începea de la borna kilometrului 112.

Știrile din străinătate aveau rolul, în primul rând, de a preamări realizările comunismului din țările care aveau parte de ,,binefacerile’’ lui și, în al doilea rând, de a arăta abuzurile, lipsurile și nedreptățile din zonele capitaliste ale lumii.

Dintr-un număr din septembrie 1958, aflăm despre ,,Prejudiciile cauzate economiei sud-vietnameze de ajutorul american’’.

Alte știri internaționale din acea perioadă: ,,Aviația britanică continuă să bombardeze localitățile din Oman’’, ,,Ziarul Pravda despre tergiversarea admiterii R.P. Mongole în ONU’’, ,,Cehoslovacia-Un bloc de locuințe construit în 18 zile’’ sau ,,Agravarea situației politice și economice din Spania’’.

Conform recensământului din 1948, rata alfabetizării din România era de doar 77% (în mediul rural procentul fiind mult mai mic decât în zona urbană). Practic, unul din patru români nu știa să scrie și să citească. Fiind în plin război rece, totuși, nu puține erau articolele din presa comunistă care înfierau sistemul de învățământ occidental, cel de sănătate etc. În numărul 1034/august 1957 putem citi articolul ,,Cum arată nivelul cultural al studenților americani’’: Revista New Republic a publicat un articol în care își exprimă îngrijorarea pentru nivelul cultural al studenților din universitățile americane.

IV.3 Programul spațial al URSS în paginile oficiosului Secera și Ciocanul

Programul spațial Sovietic  (în rusă Космическая программа СССР, transliterat: Kosmiceskaia programma SSSR) a cuprins programele de dezvoltare a rachetelor și de explorare a spațiului efectuate de fosta Uniune Sovietică (URSS) din anii 1930 până la dizolvarea acesteia în 1991. De-a lungul istoriei sale de șaizeci de ani, acest program militar în mare parte clasificat a fost responsabil pentru o serie de realizări de pionierat în zborul spațial, inclusiv primele rachete balistice intercontinentale (R-7), primul satelit (Sputnik 1, 1957), primul animal pe orbita Pământului^⁠ (câinele Laika pe Sputnik 2, 1957), primul om în spațiu și pe orbita Pământului (cosmonautul Iuri Gagarin pe Vostok 1, 1961), prima femeie în spațiu și pe orbita Pământului (cosmonauta Valentina Tereșkova pe Vostok 6), prima ieșire în spațiu (cosmonautul Alexei Leonov pe Voshod 2), primul impact lunar (Luna 2), prima imagine din partea îndepărtată a lunii (Luna 3) și o aterizare lină fără pilot (Luna 9), primul rover spațial (Lunohod 1^⁠), primul eșantion de sol lunar prelevat automat și adus pe Pământ (Luna 16^⁠), și prima stație spațială (Saliut 1^⁠).

Chiar dacă acum, la peste șase decenii de la aceste realizări, recordurile spațiale de atunci sunt banale, pentru acele timpuri cititorii ziarelor vremii erau impresionați de faptul că un obiect creat de om, un animal și omul însuși au trecut de limitele atmosferei pământului. Subiectele legate de realizările prietenului de la Est abundau în presa comunistă de la sfârșitul anilor ’50, începuturile anilor  ’60, pe bună dreptate. Dincolo de izul propagandistic, al superiorității omului de știință sovietic față de cel capitalist, realitatea era că, în acea perioadă, SUA pierduseră startul în cursa spațială. De aceea, în anul 1962, J.F. Kennedy, președintele de atunci, declara că, până la sfârșitul deceniului, SUA vor trimite pe Lună prima misiune cu echipaj uman.

Revenind la presa de pe Argeș, în numărul 1672/15 septembrie 1959 al Secerii și Ciocanul se titra, chiar pe prima pagină, ,,Racheta cosmică a atins Luna’’: Agenția Tass transmite următorul comunicat: La 14 septembrie, ora 00, 02 minute și 42 de secunde, ora Moscovei, cea de-a doua rachetă cosmică a atins suprafața lunii. Pentru prima oară în istorie a fost înfăptuit un zbor cosmic de pe Pământ pe un alt corp ceresc. Pentru a marca acest excepțional eveniment, pe suprafața lunii au fost aduse fanioane cu stema Uniunii Sovietice și cu inscripția Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, septembrie, 1959. Pentru asigurarea integrității fanioanelor în momentul atingerii Lunii au fost luate toate măsurile necesare. Programul măsurătorilor științifice s-a încheiat. În momentul întâlnirii cu Luna și-au încetat funcționarea mijloacele radiotehnice instalate în containerul cu aparataj științific și de măsurători. Atingerea lunii de către racheta cosmică  sovietică constituie un excepțional succes al științei și tehnicii. A fost deschisă o nouă pagină în cercetarea spațiului cosmic.

Pe 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin avea să devină primul om care a zburat în Cosmos. Timp de câteva ediții, Secera și Ciocanul deschide prima pagină (de fapt, în vreo trei ediții o monopolizează cu acest subiect) cu reușita extraordinară a programului spațial sovietic. În numărul 2.162/13 aprilie 1961, imediat după eveniment, ziarul argeșean publică mai multe declarații ale oamenilor de știință români cu privire la această epocală reușită. Iată ce declara în numărul respectiv cunoscutul academician Tudor Vianu: S-a produs cel mai mare eveniment din istoria omenirii-zborul omului în Cosmos. Această știre zguduitoare este deopotrivă un triumf fără precedent al îndrăznelii, ca și al inteligenții omenești. Glorie de-a pururi savanților și tehnicienilor sovietici care l-au făcut posibil! Glorie aviatorului Gagarin a cărui întreprindere sprijinită de încrederea absolută în știință profilează o nouă figură a omului, Oamenii de cultură ai țării mele felicită cu adâncă emoție pe făptuitorii acestei izbânzi epocale a geniului omenesc.

În numărul 2.163 de vineri, 14 aprilie 1961, în articolul de fond al ziarului este redat un interviu acordat de primul cosmonaut agenției TASS, imediat după aterizare. Spicuim din el: Iuri Gagarin a subliniat că nu a încercat în Cosmos nici un sentiment de singurătate. ,,Știam bine, a spus el, că prietenii, întregul popor sovietic urmăresc zborul meu cosmic’’. Împărtășindu-și impresiile în legătură cu aspectul pe care îl prezintă de la altitudine față luminată și cea întunecată a Pământului, Soarele, Luna, stelele.

IV.3. Funeraliile naționale în comunism: Petru Groza și Gheorghiu Dej

Chiar dacă au avut loc la șapte ani distanță, voi trata în același subcapitol funeraliile a doi dintre liderii comuniști români-Petru Groza și Gheorghe Gheorghiu Dej. De ce? În primul rând, sunt singurii lideri ai statului din perioada 1945-1989 care au ,,beneficiat’’ de funeralii naționale. Dincolo de similitudinile celor două funeralii, au existat și diferențe destul de mari.

Anul 1958 a debutat cu un doliu național, ,,experimentat’’ de români cu cinci ani înainte, atunci când a murit conducătorul Uniunii Sovietice, I.V. Stalin. De data aceasta, pe 7 ianuarie 1958, avea să moară primul premier comunist al României, dr. Petru Groza. Pe data de 8 ianuarie, o zi mai târziu, ziarul local Secera și Ciocanul avea să vină cu o ediție specială, cu un titlu cu fonturi mari, de 1/8. Pentru ca oamenii muncii să-și ia rămas bun de la tovarășul Petru Groza, sicriul cu corpul neînsuflețit al defunctului va fi depus în Palatul Republicii din Calea Victoriei. Accesul publicului va avea loc în zilele de miercuri, 8 ianuarie între orele 9-14 și 17-21 și joi, 9 ianuarie, între orele 9-14 și 17-22. Înhumarea se va face în ziua de vineri, 10 ianuarie, la Cimitirul Militar Ghencea.

Scriam mai sus că, în ciuda fastului care a caracterizat ambele funeralii, la diferență de șapte ani, au existat destule diferențe între funeraliile lui Petru Groza și cele ale lui Dej. De altfel, personalitățile celor doi lideri politici au fost diferite. Petru Groza a fost educat într-o familie de preoți transilvăneni, trecuse prin universități de renume (Budapesta, Berlin, Leipzig), obținându-și doctoratul în Drept. După martie 1945, când a devenit primul premier comunist al țării, el însuși declara, în cercurile intime, că era singurul domn dintr-un guvern de tovarăși. De partea cealaltă, Dej era simplu electrician, un fost ilegalist, dar un parvenit chiar și după standardele comuniste.

Petru Groza a ,,beneficiat’’ de primele funeralii naționale din epoca comunistă, la fix două decenii după cele ale Reginei Maria (1938) și ale lui Armand Călinescu (septembrie 1939). Deși comunismul avea să fie instaurat în România aproape 45 de ani, doar funeraliile lui Dej au mai avut un caracter național. Pentru funeraliile unui lider comunist, prezența liderilor Bisericii Ortodoxe Române, care au oficiat și o slujbă, a reprezentat un moment inedit pentru tovarășii veniți din țările prietene.

Numărul din 11 ianuarie 1958 al ,,Secerei și Ciocanulꞌꞌ este dedicat, în proporție de trei sferturi, funeraliilor lui Petru Groza. Într-un reportaj ,,cearșaf’’, cu titlul ,,Oamenii muncii din Capitală au condus pe ultimul drum pe tovarășul Dr. Petru Groza’’.

Pe 19 martie 1965, avea să înceteze din viață primul conducător al României postbelice, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Având, oficial, titlul de prim-secretar al CC al PMR, președinte al Consiliului de Stat, Dej a murit de un cancer pulmonar galopant. Pe prima pagină a ziarului regional Secera și Ciocanul, în numărul din 20 martie 1965, este redat și buletinul medical semnat de profesorul doctor Voinea Marinescu, Ministrul Sănătății și Prevederilor Sociale, academician doctor Gheorghe Lupu, profesorul doctor Tiberiu Spârchez, profesorul doctor Constantin Nicolau, doctorul Ioan Brukner, doctorul Constantin Anastasiu, profesorul doctor Octav Costachel, doctorul Leon Bercu, doctorul Alexandru Dumitriu, practic elita medicinei românești. Boala nu a fost deloc grea, așa cum se sugera din mesajele de condoleanțe oficiale, ci un cancer galopant, o variantă vehiculată chiar și în zilele noastre fiind aceea că Dej s-a iradiat de la o bucată de mină de uraniu pe care o ținuse, câteva luni, în biroul său.

Următoarele ediții ale ziarului Secera și Ciocanul sunt dedicate aproape exclusiv procesiunilor funerare dedicate lui Dej. Astfel, în numărul 3.382/21 martie 1965, apărut într-o zi de duminică, citim articolul de fond ,,Cinstirea memoriei nepieritoare a primului conducător al României Socialiste. Ședința de doliu din orașul Pitești’’.

Articolul ,,Inima lui bate în inimile noastre’’, din numărul 3.383/22 martie 1965, semnat de inginerul Nicolae Ștefan, directorul Grupului de Șantiere al Hidrocentralei 16 Februarie de pe Argeș (Vidraru) conține următoarele fraze: Vineri după-amiază, când am auzit că tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej a încetat din viață, am trăit clipe de profundă durere. Am avut nenumărate ocazii să îl întâlnesc în anii aceștia de glorie socialistă pe marile șantiere ale țării, mai întâi la Bicaz și apoi aici, pe Argeș. Am avut prilejul fericit să stau de vorbă cu el, ca de la om la om, să-l ascult vorbind și cuvintele sale mi-au răsunat întipărite adânc în minte și în inimă. Parcă ieri a venit aici, pe Argeș, pentru a stabili amplasamentul noii hidrocentrale. Apoi, în fiecare an, a vizitat șantierele noastre și de fiecare dată s-a interesat în mod amănunțit de mersul lucrărilor.

Din același număr aflăm că încă din data de 22 martie, la doar trei zile după moartea lui Dej, se schimbă garda și în conducerea statului și a partidului, nu numai la catafalcul acestuia. Chiar sub frontispiciul ziarului, în ediția din 23 martie citim comunicatul: În ziua de 22 martie 1965, a avut loc ședința plenară a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. La propunerea Biroului Politic, plenara a ales în unanimitate în funcția de prim-secretar al Comitetului Central al PMR pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Tovarășul Alexandru Bârlădeanu, membru supleant al Biroului Politic, a fost ales membru al Biroului Politic al CC al PMR. Au fost aleși ca secretari ai CC tovarășii Leonte Răutu, membru supleant al Biroului Politic, Paul Niculescu Mizil și Ilie Verdeț, membri ai CC al PMR. Plenara a hotărât să propună Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române drept candidat pentru funcția de președinte al Consiliului de Stat pe tovarășul Chivu Stoica, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR.

Gheorghe Gheorghiu Dej avea să fie înmormântat pe data de 24 martie 1965. Față de funeraliile lui Petru Groza, cele ale lui Dej au respectat cu ,,sfințenie’’ protocolul comunist. Funeraliile lui Gheorghiu Dej nu au avut parte de slujbă religioasă, aceasta fiind înlocuită de acordurile Internaționalei, alocuțiuni ale tovarășilor și marșuri ostășești.

Pe data de 9 decembrie 1967, Ceaușescu avea să fie ales președinte al Consiliului de Stat, câștigând competiția pentru putere împotriva lui Chivu Stoica. Începe ,,Epoca de Aur’’, pe care o vom trata în capitolul următor.

CAPITOLUL V

V. AMINTIRI DIN ,,EPOCA DE AUR’’

 V.1. Inaugurarea barajului și a hidrocentralei Vidraru

Construcția barajului și a hidrocentralei Vidraru, obiectiv de importanță strategică pentru sistemul energetic românesc, a început în 1960 și a fost finalizată după cinci ani și jumătate. Hidrocentrala de la Vidraru a fost pusă în funcțiune în 1966. La vremea aceea, barajul Vidraru era al cincilea în Europa și al nouălea în lume, între construcțiile similare.

Amenajarea hidroenergetică Vidraru cuprinde o acumulare de mari dimensiuni, un baraj din beton în dublu arc, o galerie de aducțiune continuată printr-un castel de echilibru și un puț fortat, o centrală subterană și o galerie de fugă[53].

Pe data de 9 decembrie 1966, avea să fie inaugurat Barajul de la Vidraru plus centrala electrică aferentă. În numărul 3915/9 decembrie 1966 al Secerii și Ciocanul, pe prima pagină, apare articolul ,,Epopeea Argeșului’’.

În ediția de a doua zi, apare un amplu reportaj legat de inaugurarea hidrocentralei de pe Argeș. Cum președintele efemer al Consiliului de Stat, Chivu Stoica, era în drum spre țară, din Etiopia, cel care avea să taie panglica a fost Nicolae Ceaușescu, primul secretar al PCR (PMR se ,,rebranduise’’ în PCR în anul 1965).

Din numărul din 10 decembrie al Secerii și Ciocanul nu a lipsit un amplu reportaj, întins pe o pagină și jumătate, aflăm niște detalii inedite legate despre barajul hidrocentralei. La fel se întâmplă și în numărul 3917, la două zile după inaugurarea colosului energetic de pe Argeș, regăsim titlul ,,Hidrocentrala de pe Argeș-22.500.000 KWH în sistemul energetic’’.

Ecourile inaugurării barajului Vidraru aveau să se mai regăsească și în alte numere din Secera și Ciocanul. Astfel, în numărul 3.918 regăsim un reportaj, pe întreaga pagină 3, ,,Pe Argeș au răsărit puzderie de stele’’[54].

V.2. Vizita lui De Gaulle în Argeș

În perioada 14-18 mai 1968, Nicolae Ceauşescu a trăit primul mare triumf. Vizita generalului Charles de Gaulle însemna debutul întâlnirilor sale cu mari personalităţi. De Gaulle l-a decorat cu Marea Cruce a Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie a statului francez.Pentru de Gaulle a fost ultima călătorie de purtător al simbolurilor Franţei. Studenţii baricadaseră Cartierul Latin iar contestaţiile tinerei generaţii răbufniseră în marile citadele universitare.

Ziarele româneşti, în schimb, anunţau, în ajunul vizitei lui de Gaulle, o nouă manifestare a grijii partidului faţă de tânăra generaţie:legiferarea învăţământului general obligatoriu de zece ani[55].

Dincolo de dimensiunea politică a vizitei, prezența lui De Gaulle în România a avut și rolul de îmbunătățire a unor acorduri economice, inclusiv a parteneriatului încheiat în 1966 între Renault (cu acționar preponderent-statul francez) și statul român, pentru demararea producției Dacia la Colibași, lucru care avea să se întâmple doar trei luni mai târziu. Pe data de 17 mai, în penultima zi a vizitei sale în România, Charles de Gaulle, un erou al celui de-al Doilea Război Mondial, dar căzut între timp în dizgrație în fața cetățenilor francezi, ajunge la Pitești, unde se întâlnește și cu autoritățile locale și regionale.

În cadrul articolului, este reprodus și discursul președintelui Republicii Franceze, Charles de Gaulle, către cetățenii din Pitești, le-a mulțumit în primul rând să le mulțumească pentru cuvintele și modalitatea călduroasă în care aceștia l-au primit și a încurajat prietenia dintre cetățenii români și cei francezi.

 O mărturie deosebit de importantă a vizitei lui De Gaulle la Pitești este cea a istoricului, publicistului și membru al administrației piteștene în acele vremuri, Petre Popa. În unul dintre volumele sale, Interviuri nonconformiste de pe patru continente, acesta a venit cu informații valoroase despre vizita consumată atunci, detalii care au scăpat, voit sau nevoit, propagandei oficiale în urmă cu peste o jumătate de secol[56].

V.3.Invadarea Cehoslovaciei

Invazia Cehoslovaciei, oficial Operațiunea Dunărea, a fost ocuparea  de către forțe armate din cinci state membre în Pactul de la Varșovia – Uniunea Sovietică, Bulgaria, Ungaria, Germania Democrată și Polonia – în noaptea de 20-21 august 1968. Aproximativ 250.000 de soldați au ocupat atunci Cehoslovacia. Două state membre ale Pactului de la Varșovia, anume Albania și România, au refuzat să participe. Forțele est-germane nu au participat nici ele la invazie, cu excepția câtorva specialiști, după ce Moscova le-a ordonat cu doar câteva ore înaintea invaziei să nu treacă granița cu Cehoslovacia. 137 de civili cehoslovaci au fost uciși și 500 au fost grav răniți în timpul ocupației. Invazia Cehoslovaciei a pus capăt reformelor inițiate de Alexander Dubcek în Primăvara de la Praga. Politica externă a URSS în această perioadă a fost denumită „Doctrina Brejnev”.[57]

Pe data de 21 august, Nicolae Ceaușescu avea să rostească un discurs în piața Palatului Republicii, discurs care critica invazia Cehoslovaciei. Acela a fost momentul ,,de glorie’’ al dictatorului român. În urma poziției sale, România ajunsese să beneficieze de simpatia țărilor occidentale. În anii următori, Republica Socialistă România avea să se bucure, din partea Occidentului, nu numai de sprijin politic, ci și de un important aport de tehnologie, necesar în dezvoltarea industriei autohtone.

În ediția numărul 4.4421 din 22 august 1968 al ,,Secerei și Ciocanulꞌꞌ, se publică discursul lui Ceaușescu. Tot din acea ediție, aflăm că reacții au fost și din partea activului de partid din Argeș-

          V.4. Peisajul politic, social și economic al ,,Epocii de Aur’’

Anii ‘70 ai secolului trecut s-au tradus, pentru România, într-o oarecare creștere a nivelului de trai. În același timp, România dovedește o deschidere față de Occident, acest lucru traducându-se printr-un important transfer de tehnologie necesar expansiunii industriale. În acești ani, se deschid sau își măresc capacitățile de producție platformele petrochimice, cele din industria minieră și siderurgică, din industria agro-alimentară etc.

Ziarele argeșene ale anilor ‘70 abundă de informații despre progresul industrial, dar și despre îmbunătățirea calității vieții. Piteștiul se află în plină dezvoltare, nu numai economică, ci și urbanistică. Apar noi cartiere muncitorești. Este deceniul în care, efectiv, populația orașului se dublează, de la 60.113 locuitori, în 1966, la peste 120.000 în 1977. Anii ‘70 consemnează și obținerea, de către echipa locală de fotbal, a două titluri de campioană (1972 și 1979), pe stadionul piteștean venind să joace echipe precum Real Madrid. În rândurile următoare, vom încerca să descriem acest peisaj așa cum a apărut în ziarele vremii.

Fără a compara cu situația ivită la începutul anului 2022, anii ‘70 au fost caracterizați și de o criză mondială a petrolului, criză care și-a pus amprenta și asupra economiei românești. Ziarele naționale și locale erau pline de articole prin care se clama economia de combustibili. În numărul 5.590 din ziarul argeșean Secera și Ciocanul, regăsim articolul, cu trimitere de la prima pagină, ,,Aveți o idee pentru economisirea combustibililor?

Pentru diriguitorii economiei argeșene din acea perioadă, nu numai criza petrolului dădea mari bătăi de cap întreprinderilor, ci și proasta organizare. În numărul 5.591 din 10 mai 1972, regăsim titlul ,,Propuneri, sugestii-care ar putea redresa situația la UAP’’[58].

Probleme nu erau numai în marea industrie, ci și în mult mai banalele ,,localuri de alimentație publică’’. Atunci când nu își serbau zilele de naștere sau zilele de naștere din fondurile de protocol ale restaurantelor, jurnaliștii de la Secera și Ciocanul criticau modul cum se servea pe la localurile celebre ale Piteștiului anilor ‘70: Cornul Vânătorului, Zimbrul, Negoiu, Topolog etc. În vara anului 1972, în Secera și Ciocanul apărea un foileton în care era descris modul haotic în care se făcea aprovizionarea acestor unități. ,,Jurați cu mâna pe turnul Babel?…’’ .

La jumătatea lui mai, 1972, România inaugura un alt mare obiectiv energetic. Este vorba de hidrocentrala Porțile de Fier, investiție făcută în parteneriat cu Iugoslavia. La inaugurarea care a avut loc pe data de 16 mai 1972, au participat atât șeful statului român, Nicolae Ceaușescu, cât și președintele de atunci al Iugoslaviei, Iosif Broz Tito[59] .

În ceea ce privește timpul liber, cele cinci cinematografe piteștene proiectau, pe la mijlocul anului 1972, următoarele filme: Cinema Dacia-Steaua de tinichea; Cinema Modern-Sacco și Vanzetti; Cinema Luceafărul-Un loc pentru îndrăgostiți; Casa de cultură a elevilor și studenților-Marile vacanțe; Cinema Lumina-Începutul. La Teatrul Davila, se juca piesa ,,Este vinovată Corina?’’. Tot în paginile ziarului Secera și Ciocanul era prezentat programul Universității Serale de Marxism-Leninism, cu cursuri și examene care se țineau la Pitești, Câmpulung și Curtea de Argeș, ,,universitate’’ la care erau înscriși, cu preponderență, cadre de partid și reprezentanți ai administrației.

Oamenii din administrație nu erau ,,scoși’’ de pe funcții doar în urma celebrei proceduri de ,,rotație a cadrelor’’, ci și ca măsură disciplinară, după grave abateri. Este cazul unui primar din comuna argeșeană Brăduleț, Ion Donoiu, care la începutul anilor ‘70 a fost demis. Aflăm poveste din numărul 5.599 al oficiosului Secera și Ciocanul, chiar de la prima pagină-,,Un primar a fost eliberat din funcție.

Pe data de 8 iunie 1972, Piteștiul este vizitat de către Nicolae Ceaușescu. Acesta a fost însoțit de către Emil Bodnăraș, Ilie Verdeț și Dumitru Popescu. Pe prima pagină a ziarului Secera și Ciocanul de a doua zi (numărul 5617) este redat discursul său.

Din numărul 5.623, aflăm despre cea mai tânără stațiune a țării, care nu se află nici pe litoral, nici la munte ci, în sudul județului Argeș, la Bârla.

Pe lângă Uzina Dacia, Argeșul mai avea încă o uzină de automobile cu modele care impresionau în mod plăcut piața autohtonă, dar și multe piețe externe, chiar și occidentale-ARO. În 1972, avea să apară modelul 240, o evoluție grandioasă față de ,,bătrânul’’ IMS. În numărul 5643 aflăm că, la Câmpulung, se organizase primul simpozion internațional al autoturismului românesc de teren. În acest articol se vorbește de mașina care a consacrat Câmpulungul și anume ARO.

Rămânând la capitolul industrie auto, din numărul 5648/15 iulie 1972 aflăm că pe porțile Uzinei Dacia ieșise automobilul cu numărul 65.000 (producția începuse cu 4 ani înainte). Cu o medie de doar 15.000-17.000 de mașini pe an, uzina de la Colibași, chiar și după standardele tehnice de acum o jumătate de secol, era departe de a fi una extrem de productivă. Timpii de așteptare pentru cetățenii care doreau să-și achiziționeze o mașină erau de ani buni, iar mașinile nu erau unele tocmai fiabile, multe fiind livrate cu defecte. La inaugurarea uzinei, în 1968, se aprecia că, la începutul anilor ‘70, se va ajunge la o producție de 30.000-40.000 de mașini anul, ceea ce nu s-a întâmplat. Iată știrea legată de producția celui de-al 65.000-lea autoturism[60].

Un alt bilanț al activității Dacia se face în numărul 6.103/4 ianuarie 1974, în care se prezintă realizarea planurilor de export: Constructorii piteșteni de autoturisme de oraș Dacia au încheiat anul 1973 cu un bilanț bogat în realizări.

La un alt pilon al economiei argeșene, Combinatul Petro-Chimic Pitești, lucrurile nu stăteau chiar așa de bine, la începutul anului 1974. Din numărul 6.110 aflăm că: Acest gigant al industriei argeșene care este Combinatul Petro-Chimic Pitești a luat un start sub așteptări în acest an. În această decadă, când am ținut sub observație zilnică o bună parte din întreprinderi, am consemnat mai totdeauna o situație nefavorabilă de aici, cu excepția instalațiilor care au lucrat la nivelul planului. Situația decadei este de-a dreptul îngrijorătoare-un minus de 8.632.000 lei la producția globală și de aproximativ 5 milioane de lei la producția de marfă. Neașteptat este faptul că instalațiile de polietilenă și negru de fum care începuseră bine până la începutul anului au intrat sub plan-polietilena cu 350 de tone și negrul de fum cu 30 de tone. Nerealizări mai sunt și la antidăunători pentru agricultură, benzen, toluen etc. Aici nu mai e nicio clipă de așteptat. Cu cât mai repede se va trece la măsuri concrete, cu atât mai repede se va reintra în normal.

Pe lângă culturile de orz, grâu, porumb sau floarea soarelui care, an de an, erau raportate ca fiind tot mai mari, în acea perioadă se dădea importanță și unor plante devenite tot mai periferice în agricultura zilelor noastre. De exemplu, în numărul 6.125/1974 din Secera și Ciocanul regăsim titlul ,,Tutunul-cultură rentabilă, aducătoare de venituri substanțiale’’.

În ziarele vremii se promovau și puținele resorturi turistice din județul Argeș. În numărul 6.136/1974, regăsim reportajul ,,Dorul de munte și… blazarea în fața unor angajamente de mult promise’’,  semnat de Ion Bulacu, președintele comisiei de turism-alpinism Argeș. Reproduce câteva pasaje: Iubitorii naturii nu se sperie de intemperiile naturii atât de viscol sau vreme rea, dragostea pentru munte îi cheamă, parcă cu tainice fire nevăzute, spre crestele semețe ce străjuiesc orizontul. Dar, în județul nostru, așa cum am mai semnalat și cu alte ocazii, amatorii de ascensiuni montane nu găsesc în itinerariile lor o bază de cazare și marcajele mereu reîmprospătate ca în alte zone cu tradiție (Brașov, Sibiu, Sinaia.

Viața culturală avea un ritm alert la jumătatea anilor ‘70, în Pitești. Pe lângă obișnuitele proiecții la cele cinci cinematografe piteștene, spectacolele de la Teatrul Davila sau de la Casa Elevilor și Studenților, din numărul 6.141 din Secera și Ciocanul aflăm că, pentru a doua oară în ultimul an, Teatrul de Operetă din București avea să susțină un spectacol în orașul de pe Argeș, la Casa Sindicatelor.

V.5. Cutremurul din 1977

În seara zilei de vineri 4 martie 1977, România a fost zguduită de un puternic cutremur cu o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter, având epicentrul în Munţii Vrancei. Precedentul mare seism din secolul al XX-lea produs în România avusese loc la 10 noiembrie 1940, având o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter. Cutremurul din 4 martie 1977, produs la ora 21.21, a avut o magnitudine Mw (magnitudine-moment) de 7,4 şi s-a produs la o adâncime de 94 km, se aminteşte într-un comunicat de presă al Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Pământului (INCDFP) din 25 februarie 2022. Cutremurul a provocat cele mai mari pagube produse de un fenomen natural din istoria României: la nivel naţional 1.578 de persoane şi-au pierdut viaţa (1.424 în Bucureşti) şi 11.321 de persoane au fost rănite (7.598 în Bucureşti). Un număr de 32 de clădiri de înălţime mare sau medie s-au prăbuşit în Capitală, 32.900 de locuinţe au fost grav avariate la nivel naţional, aproximativ 200.000 de oameni fiind direct afectaţi, potrivit comunicatului menţionat[61].

Ziarele din zilele următoare au fost umplute cu relatări de la locurile devastate de cutremur, de directive și măsuri luate de autoritățile locale și centrale, precum și de sloganuri mobilizatoare venite din fabricile și uzinele patriei pentru lichidarea, cât mai rapidă, a efectelor acestei catastrofe.

În numărul din data de 6 martie 1977, primul al Secerei și Ciocanul editat după cutremur, primele pagini sunt dedicate  măsurilor luate, la cald, de către conducerea de partid și de stat. La loc de cinste, mesajul și decretul semnate de însuși Nicolae Ceaușescu[62].

Tot în numărul din data de 6 martie, în Secera și Ciocanul apare și informația: Ieri dimineață, a fost expediat spre București un prim transport de produse alimentare de strictă necesitate: 6 tone preparate din carne, peste 15.000 litri lapte, 30 t. de pâine. Lucrătorii din ramura industriei alimentare a județului nostru sunt puternic mobilizați să producă cât mai multe bunuri de consum pentru a face față tuturor solicitărilor.

În pagina principală, se face și o scurtă analiză a cutremurului care avusese loc cu două zile înainte: În istoria seismelor din țara noastră, cutremure de o astfel de intensitate ca cel din 4 martie nu s-au mai consemnat decât în 1802 și 1940. Acestea au fost urmate de replici în general slabe, replici care s-au înregistrat și de această dată, în noaptea de 4 spre 5 martie, ceea ce, după părerea specialiștilor, permite să se aprecieze că energia acumulată în scoarța și subscoarța pământului și care a stat la baza seismului din 4 martie a fost în cea mai mare parte eliberată, de unde se poate trage concluzia că un asemenea cutremur nu se va mai repeta. De altfel, studiul seismelor de acest gen produse în lume demonstrează că, de regulă, ele nu sunt urmate de alte cutremure puternice, și prin urmare este redusă probabilitatea unor noi fenomene asemănătoare în perioada următoare.

Așa cum am amintit în rândurile de mai sus, nu lipseau îndemnurile mobilizatoare din fabricile argeșene. În articolul ,,Țara are nevoie de ciment! Vom produce cât mai mult ciment!’’, era prezentat un modalitatea în care trebuia reconstruit județul argeșean.

Tot din numărul din data de 11 martie, aflăm despre o altă vizită a cârmaciului Nicolae Ceaușescu în zonele cele mai afectate de cutremur, din Capitală, în care se specifica intensa activitate  a președintelui.

         V.6. Comunism pe burta goală

Începând cu anul 1980, economia românească avea să treacă printr-un regres considerabil și, o dată cu ea, și nivelul de trai al românilor. Sunt destui economiști care consideră că decăderea economiei românești a avut ca element declanșator cutremurul din 4 martie 1977 și eforturile faraonice de lichidare, rapidă, a efectelor sale. Anii ‘80 au însemnat pentru România demararea unor proiecte extrem de costisitoare, precum Casa Poporului, terminarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, începutul canalului Dunăre-București, toate acestea în plină ,,cursă’’ contracronometru de plată anticipată a datoriei externe și pe fondul uzurii morale a industriei a cărei baze fusese pusă în urmă cu două decenii. Cu toate acestea, statisticile erau cosmetizate să dea bine nu numai către șefii de la partid, ci și pentru cititorii ziarelor vremii[63].

De exemplu, în numărul 6.510/11 ianuarie 1980 din Secera și Ciocanul este publicat articolul ,,Comerțul argeșean în 1980’’, din care prezentăm câteva paragrafe: În anul 1979, lucrătorii din comerțul argeșean au înregistrat succese de seamă în activitatea lor: volumul desfacerilor de mărfuri a crescut cu 5,3%, s-au obținut economii la cheltuielile de circulație de aproape 11 milioane de lei și beneficii peste plan de 12 milioane lei; au intrat în circuitul comercial încă 16.500 mp spații comerciale, ceea ce înseamnă peste 450 mp la 1000 de locuitori[64].

În numărul 6.516 din Secera și Ciocanul, apărut pe data de 22 februarie 1980, este prezentat bilanțul legislaturii 1975-1980: Au fost puse în funcțiune 37 de capacități de producție; s-au realizat importante dezvoltări și modernizări ale capacităților de producție din numeroase unități economice; productivitatea muncii pe lucrător a crescut față de 1974 de 2,17 ori, ajungând la 523.000 lei; s-au construit 11.622 apartamente, au fost date în folosință 117 săli de clasă, 456 locuri în internatele școlare, 5 săli de gimnastică, o stație de salvare, un cămin spital cu 200 de locuri; s-a efectuat extinderea rețelei de canalizare, construindu-se un rezervor de 5.000 mc, ceea ce a condus la creșterea capacității de captare și tratare a apei cu 735l/secundă; au fost date în folosință 25 de microbaze sportive  și terenuri de joacă pentru copii (dotate cu aparate valorând 550.000 lei) și trei bazine de înot; a fost desfăcut un fond de marfă de 14,3 miliarde lei, suprafața comercială extinzându-se la 68.248 mp; întreținerea și repararea străzilor (pe o suprafață de un milion mp) a costat 56 milioane lei; spațiile verzi au ajuns la 180 ha, iar florile-la 1,5 milioane[65].

În foile publicitare ale ziarului Secera și Ciocanul, de la începutul anilor ‘80, apăreau și anunțuri de vânzare a apartamentelor direct de către ,,dezvoltator’’, în cazul acelor ani fiind vorba de Oficiul Județean pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor Argeș. Conform anunțului, apartamentele erau gata finisate, în care cumpărătorii se puteau muta imediat. De exemplu, în numărul 6.524/18 aprilie 1980, un apartament cu trei camere, la parter, în cartierul Găvana, era scos la vânzare cu prețul de 120.375 lei, unul cu patru camere, același cartier, dar la etajul I, era scos la vânzare cu 152.337 lei. Un apartament cu două camere, tot în Găvana, la parter, era scos de către trustul de construcții la vânzare cu 115.190 lei. Salariul mediu net, în anul 1980, era de 2.238 lei[66].

Din numărul 6.527/9 mai 1980, aflăm că un bun prieten al României și, în special, al dictatorului Nicolae Ceaușescu, Iosif Broz Tito, conducătorul Iugoslaviei timp de 36 de ani, a fost înmormântat.

Începând cu memorabila zi de 9 decembrie 1966, când tovarășul Nicolae Ceaușescu conecta la sistemul energetic național prima hidrocentrală de pe râul Argeș, au fost construite încă 17 ,,izvoare’’de energie și lumină reunite în Întreprinderea de Electrocentrale Curtea de Argeș care, împreună cu Uzina Electrică Pitești, tot realizare a acestor ani, au sporit, față de 1965, producția de energie electrică în județ de peste 12 ori! Piatra de temelie a celor mai mari și mai moderne unități industriale din Argeș a fost pusă după 1965.

La începutul acestei lucrări, am prezentat câteva articole, din epoca stalinistă a ziarului Secera și Ciocanul, în care unii țărani erau înfierați cu mândrie proletară că, din cauza verocității lor, aprovizionarea cu produse alimentare se face defectuos. Anii ‘80 în societatea din România au existat schimbări majore, în care românii vor începe treptat să sufere enorm. Chiar și creșterile, uneori spectaculoase, ale producției industriale nu se regăseau în bunăstarea românilor. Cele mai multe și mai bune produse românești mergeau la export, uneori vândute cu preț de dumping, lucru care a dus în pragul dezastrului economia românească la sfârșitul anilor ‘80.  Cel mai bun exemplu era reprezentat de modalitatea în care C.A.P.-urile își făceau treaba, strângând toată producția din tot județul Argeș.

La mijlocul anilor ‘80, autoritățile comuniste luau în calcul și elemente intensiv-calitative ale economiei românești, nu numai pe cele extensiv-cantitative. În numărul 6757/septembrie 1984, se publicau următoarele planuri: Creșterea a fost  mai puternică a productivității muncii, datorită sporului  de venit național ce se va obține pe seama creșterii productivității muncii sociale.

Ziarele românești din anii ‘80, inclusiv oficiosul argeșean ,,Secera și Ciocanulꞌꞌ, erau pline de grafice și tabele privind evoluția, evident-optimistă, a economiei românești pentru perioada 1985-1990, cu toate ramurile și subramurile sale.

În preajma zilelor de naștere ale tovarășilor Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu, Secera și Ciocanul, ca de altfel toate ziarele românești, erau pline cu ode adresate acestora. Nu a făcut excepție nici numărul 6.825/24 ianuarie 1986 care, deasupra frontispiciului, cu fonturi mari și roșii, era titrat: La aniversarea zilei de naștere a tovarășului Nicolae Ceaușescu, cu dragoste, cu profund respect, UN CĂLDUROS OMAGIU, DIN TOATĂ INIMA, LA MULȚI ANI! Articolul de fond a avut un tilu scurt, dar elocvent, Aleasă cinstire, nemărginită recunoștință! Tot pe prima prima pagină sunt publicate două poezii, semnate de către Dan Rotaru și Ludmila Ghițescu[67].

,,Descurcăreala’’ în comunismul anilor ‘80 nu însemna doar apelarea la pile, cunoștințe și relații, pentru a rezolva problemele cotidiene, fie ele de a obține alimente mai bune și mai multe, pentru angajarea pe un post mai călduț sau pentru obținerea unui apartament confort sporit. De multe ori, ,,descurcăreala’’ însemna chiar furt de la locul de muncă, de la târna de știuleți de la C.A.P.  și până la componente auto, scoase pe poarta uzinei de la Colibași cu complicitatea unor șefi sau/și paznici sau de la furtul unei lăzi de bere direct de la linia de îmbuteliere și până la furtul a hectolitri întregi de combustibil de la Combinatul Petrochimic Pitești[68]. În cele mai multe dintre cazuri, aceste mici furturi au avut caracterul, după caz, de a satisface, întrucâtva, penuria alimentară sau pe cea de combustibil, puține fiind cazurile când s-au descoperit furturi de mari dimensiuni. În numărul 6.928/15 ianuarie 1988 apare un articol, semnat chiar de locțiitorul comandantului Miliției Județene, colonelul Radu Păltineanu, cu titlul ,,Fapte nesăbuite cu consecințe grave’’[69].

Un alt fenomen al ultimei etape a comunismului românesc a fost cumpărarea condiționată a unui produs de achiziționarea celui de-al doilea, efectiv ,,băgat pe gât’’. Voiai să cumperi ziarul Sportul? Automat, trebuia să îl cumperi la pachet cu Scânteia. La sfârșitul anilor ‘80, era o modă prin librăriile de pe la noi ca, pe lângă o culegere sau vreun roman celebru, să cumperi la pachet și unul dintre volumele cu prețioasele cuvântări ale ,,tovarășului’’. Nu de puține ori oamenii au fost indignați de aceste practici, nemulțumirile ajungând uneori, paradoxal, chiar în oficiosul Secera și Ciocanul.

Despre lipsurile din magazine nu se scria mai nimic, deși îndemnurile pentru ,,o mai bună aprovizionare a unităților de desfacere’’ se scria aproape număr de număr.

V.7 Anul 1989

Primul număr din Secera și Ciocanul din 1989, apărut la tarabe pe data de 6 ianuarie, avea să îi dedice aproape întreaga ediție aniversării ,,primei tovarășe’’ a RSR, Elena Ceaușescu. De altfel, aceasta avea să fie ultima ei aniversare, sfârșind la Târgoviște, pe 25 decembrie același an, alături de tovarășul ei de-o viață, Nicolae Ceaușescu[70]. În acel moment, puțini argeșeni, români, în general, anticipau că acest regim nu va mai rezista până la sfârșitul anului. Ca aproape în fiecare an, pe prima pagină se află o poezie dedicată tovarășei, semnată de poetul proletcultist Dan Rotaru (de care ne vom ocupa mai mult în ultimul capitol), denumită, ușor de anticipat, ,,Omagiu’’[71].

Dispar produsele din magazin, apar ,,speculanții’’. La fel și știrile legate de eforturile pentru combaterea acestui fenomen. În numărul din 13 ianuarie 1989, Secera și Ciocanul publică știrea ,,Negustorii ambulanți își continuă nestingheriți îndeletnicirile’’.

În primăvara anului 1989, începea construirea unei clădiri imense în Pitești, care se dorea fi una dintre cele mai mari piețe agro-alimentare din țară. Acest proiect nu avea să se concretizeze, vreodată, ridicându-se, până în anul 1992, doar scheletul de beton. Câțiva ani mai târziu, după mai multe schimbări ale proiectului inițial, clădirea a devenit ceea ce știm acum ca fiind ,,a Rectoratului’’ de la UPIT, clădire în care își desfășoară, de asemenea, activitatea câteva facultăți ale universității piteștene. Iată ce scriau jurnaliștii de la Secera și Ciocanul în ediția din 24 februarie 1989

În numărul 6.993/14 aprilie 1989 a fost publicată informația conform căreia România și-a plătit complet datoria externă, lucru îmbucurător pentru conducerea de partid și de stat, dar deloc extraordinară pentru milioanele de români care au suferit de foame, de frig, așteptând la cozi, ca acești bani să fie dați înapoi. În plus, în ciuda rambursării datoriei, în fapt un lucru extraordinar pentru orice economie națională, viața românilor nu s-a îmbunătățit cu nimic în cursul acelui an: bunurile de strictă necesitate se găseau greu sau ,,pe sub mână’’, întreruperile de energie electrică erau aproape zilnice, căldura și apa caldă erau oferite cu ,,porția’’ populației, programul TV rămăsese tot la două-trei ore în timpul săptămânii[72].

Din numărul din 12 mai 1989 al  ziarului nostru argeșean, putem să ne informăm  dintr-un reportaj semnat de George Buțoiu și Marin Ioniță, că în perioada aceasta Colibașiul devenea dintr-un vechi cartier, într-un oraș, datorită, industriei din această zonă[73].

În 1989, un alt eveniment comunist avea să se sărbătorească pentru ultima oară. Este vorba de momentul 11 iunie 1948, atunci când s-a hotărât naționalizarea mijloacelor de producție și a ceea ce regimul de atunci hotăra că sunt mari averi. În ediția din 11 iunie 1989 a ziarului Secera și Ciocanul, jurnalistul Traian Ulmeanu scria despre modalitatea în care toate sectoarele economiei au fost profund afectate și de modalitatea în care democrația și capitalismul s-a stins pe teritoriul României.

Din luna iulie 1989, în ziarele românești, inclusiv în oficiosul argeșean Secera și Ciocanul, se publică, în serial și pe mai multe pagini, programul-directivă al Congresului al XIV-lea al Partidului Comunist Român, programat a se desfășura în luna noiembrie a acelui an.

În numărul 7.012/25 august 1989, este prezentat, pe lângă discursul tovarășului Nicolae Ceaușescu, un amplu reportaj, întins pe 2 pagini-,,Vibranta demonstrație a oamenilor muncii în Argeș’’, la care au participat oameni importanți locali cum ar fi Gheorghe Catană[74].

La sfârșitul verii-începutul toamnei 1989, mai toate numerele săptămânalului piteștean Secera și Ciocanul erau dedicate pregătirii celui de-al XIV-lea Congres în care se anticipa că… Ceaușescu-reales! De exemplu, numărul 7.105 din 15 septembrie 1989, avea ca articol de fond ,,În întâmpinarea Congresului al XIV-lea al partidului. O săptămână mai târziu, este prezentat un raport al uzinei de la Colibași, de la Argeșeana și de la Textila[75].

Tot în ,,întâmpinarea’’ congresului, ziarul publică, în acea perioadă, și prognozele de dezvoltare ale județului pentru cincinalul 1991-1995: Și în cincinalul 1991-1995, Argeșul va cunoaște o continuă ascensiune în toate domeniile, amplificându-și puterea economică și de creație. Va continua să se dezvolte și să se modernizeze localitățile, să se perfecționeze serviciile publice, să crească nivelul de trai al celor ce muncesc. La finalul  viitorului plan cincinal, față de anul  1990, producția marfă industrială va crește cu peste 33%, producția industrială netă cu 43%, iar cea agricolă cu circa 28%[76].

Congresul al XIV-lea avea să debuteze pe data de 20 noiembrie 1989 și să se termine pe data de 24 noiembrie, o dată cu realegerea lui Ceaușescu, ca secretar general, pentru a șasea oară. Acesta se afla în funcție de aproape un sfert de secol și a fost reales într-o toamnă în care regimurile comuniste din Europa cădeau precum popicele: pe data de 9 noiembrie căzuse zidul Berlinului, iar cu câteva luni înainte, la Varșovia, se instalase primul guvern pluripartidist postbelic. În ciuda semnalelor date de către liderul URSS, Mihail Gorbaciov, Ceaușescu se încăpățânează să mențină România pe aceeași linie dură trasată încă din vremea stalinismului. Această lipsă de maleabilitate avea să îl aducă, pe Ceaușescu, în doar o lună și ceva, în fața plutonului de execuție.

Vântul schimbării bătea în Estul și Centrul Europei, iar regimul comunist românesc, bine ancorat prin instituțiile de forță și chiar prin o bună parte a populației, nu se putea opune. Fiind ziar de partid, Secera și Ciocanul a susținut până la capăt regimul comunist.

Tot pe prima pagină, este prezentat decretul prezidențial cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul județului Timiș (deși Timișoara, pe data de 22 decembrie, era oraș liber de două zile.

Pe pagina 3 a numărului din 22 decembrie  1989 al Secerii și Ciocanul, care avea să fie, de altfel, și ultimul, regăsim o compilație de mesaje trimise din diferite întreprinderi argeșene pentru susținerea lui Nicolae Ceaușescu și a PCR, sub titlul ,,Deplină unitate în jurul partidului, ripostă fermă acțiunilor antisocialiste, angajare responsabilă pentru continuarea neabătută a construcției socialiste’’[77]. În același timp, în moțiuni de condamnare a acestor acte, oamenii muncii din județul nostru înfierează orice încercare îndreptată împotriva intereselor patriei, poporului, a independenței, a mersului construcției socialiste în România. Înalta răspundere pentru liniștea și ordinea țării, aprobarea deplină a poziției realiste, profund patriotice a conducerii partidului sunt însoțite, în aceste moțiuni, de angajamentul de a apăra suveranitatea și independența națională, de a asigura dezvoltarea muncii pașnice, de realizarea a hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului, de a apăra cuceririle revoluționare ale poporului.

Într-un paragraf al acestui text-cearșaf, intitulat ,,Pentru suveranitatea, independența și libertatea patriei’’, se află mesajul angajaților de la Textila Pitești, despre modalitatea în care aceștia și-au încheiat schimbul de tură.

Acest număr de ziar, 7.029, avea să fie ultima ,,suflare’’ a ziarului de partid Secera și Ciocanul.   Pe data de 30 decembrie 1989, avea să apară primul număr al primului ,,ziar liber’’ din județ, Argeșul Liber, cu aceiași redactori de la Secera și Ciocanul care, cu câteva zile înainte, puneau la zidul infamiei evenimentele petrecute la Timișoara[78]. După o istorie de aproape 39 de ani, o publicație care, în decursul timpului, a avut urcușuri și coborâșuri, a fost scrisă de oameni de aleasă cultură sau de tractoriști semianalfabeți, organ de informație generală sau grețos organ de propagandă, avea să se ,,retragă’’, definitiv, în colecțiile particulare sau ale bibliotecilor locale. Experimentații redactori de la Secera și Ciocanul au constituit, după momentul 1989, prima redacție profesionalizată din județ. Pe la noua publicație-Argeșul Liber, rebotezat în anii următori simplu, Argeșul, aveau  să treacă, în anii ‘90, jurnaliști de primă-mână, unii dintre ei cu o prodigioasă carieră în presa centrală (Cristian Sabbagh, Robert Turcescu, Dana Grecu etc). Până în anul 1994, anul apariției Curierului Zilei, Argeșul avea să fie singurul cotidian din județ și principalul organ de presă din Argeș[79].

CAPITOLUL VI

VI. PROLETCULTISMUL-Revista ,,Argeș’’ în anii comunismului

Revista ,,Argeș’’ a fost, pentru presa locală, o schimbarea spre modernitate a acestui tip de scriitură. În documentele de arhivă, apariția acestei reviste culturale era notată drept o noutate bine venită. Încă de la momentul 1966, revista ,,Argeș’’ a apărut în capitala regiunii cu același nume și cuprindea teritorii din actualele județe Vâlcea, Olt, Teleorman și Dâmbovița[80]. Tirajul revistei era pe măsura acestui spațiu-15.000 de exemplare care erau trimise în toate localitățile, dar mai ales în marile orașe. Trebuie specificat că, în acei ani, în mai multe orașe capitale de regiuni au apărut publicații lunare: ,,Astra’’ (Brașov), ,,Ateneu’’ (Bacău), ,,Tomis’’ (Constanța) etc. Toți creatorii locali au beneficiat de paginile revistei, devenind scriitori importanți ai țării. Paralel au fost publicate texte despre tradițiile populare, istorie și, bineînțeles, despre realizările epocii Ceaușescu. În anul apariției revistei a fost făcută și lansarea Hidrocentralei Argeș, iar pe prima pagină a apărut o fotografie cu Nicolae Ceaușescu și un articol despre această realizare industrială[81].

Revista fiind lunară, publica reportaje, aproape literare, semnate, cel mai des, de V. Firoiu. După el au urmat redactori care au scris pagini întregi de publicitate, deși menirea lor în redacție era cu totul alta. Dintre aceștia amintim pe Corneliu Marcu, Toma Biolan, Dan Giurea, Dan Rotaru, Sergiu Nicolaescu etc., deveniți în timp scriitori remarcabili[82]evista culturală ,,Argeș’’ rămâne o referință pentru viața socio-culturală argeșeană. În anul 1966, anul apariției, redactori șefi erau Mihail Diaconescu, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, iar în 1972 funcția aceasta a fost ocupată de Sergiu Nicolaescu. Din 1982, colectivul de redacție era format din Sergiu Nicolaescu, Dan Giurea, C. Marcu, I. Girardi, D. Rotaru. Între 1966 și 1970 colaboratori ai revistei au fost nume precum Șerban Cioculescu, Augustin Pop, Gabriel Țepelea, Cernea-Rădulescu etc[83].

Chiar dacă, la origine, revista Argeș era una culturală, după anul 1974, pe lângă adevărate opere ale lui Eugen Barbu, Augustin Doinaș sau Paul Everac își făceau locul reportaje și poezii adevărate mărci ale proletcultismului ceaușist. De exemplu, chiar pe prima pagină a numărului din aprilie 1974 era prezentat următorul material: Întâiul nostru președinte, tovarășul Nicolae Ceaușescu, chintesență a celor mai nobile aspirații ale României contemporane, a fost investit în această înaltă funcție prin voința unanimă a întregului popor, care s-a simțit în acest fel mai unit în jurul partidului, călăuzitorul și făuritorul societății noastre socialiste[84].

Un alt element al proletcultismului îl regăsim în poeziile care proslăvesc partidul și pe ai săi conducători. Iată câteva poezii, din primele numere din 1974 ale revistei Argeș, semnate de poetul proletcultist Dan Rotaru. De altfel, acesta semna ,,principalele’’ poezii elogioase nu numai în revista Argeș, dar și în Secera și Ciocanul, cu ocazia diferitelor evenimente sau aniversări: 1 Mai, 23 August, 30 Decembrie, ziua Elenei Ceaușescu, ziua lui Nicolae Ceaușescu etc.

Cine a fost Dan Rotaru, conform revistei Argeș:

Poet, redactor la revista ,, Argeș”. S-a născut la 18 ianuarie 1943 la Slătioara-Slatina. În anul 1968 și-a luat licența în filozofie la Universitatea din Iași. A debutat în perioada studenției (,,Tribuna”, Cluj, 1965), și tot în aceeași perioadă (1967) a fost premiat de revista ,, Argeș”. Este antologat în volumul ,,Poezia ieșeană contemporană” (Iași, 1968 pag. 530-539). Cartea sa ,, Plânsul oglinzilor” a fost distinsă cu premiul pentru poezie al revistei ,, Argeș” (1971). Colaborări la: ,, Amfiteatrul”, ,, Argeș” ,, Ateneu”, ,, Convorbiri literare”, ,,Cronica”, ,, Viața românească”, ,, Luceafărul”, ,, România literară”, ,, Familia”, ,,Tomis”, ,, Orizont”, ,, Contemporanul”, ,,Săptămâna”, ,, Tribuna” etc. Scrieri: Plânsul oglinzilor (versuri, Editura Eminescu, 1971; prefață de Gh. Tomozei și postfață de Nichita Stănescu); Lacrima Laurei (versuri, Ed. Albatros, 1973). Referințe critice : Dan Cristea: Dan Rotaru- Plânsul Oglinzilor (,, România iterară”, nr.24/1971); Dinu Flămând: Dan Rotaru-Plânsul oglinzilor (,,Scânteia tineretului” nr.6862/1971); Traian Stoica: Dan Rotaru-Plânsul oglinzilor(,,Flacăra” nr837/1971); Const. Călin: Un poet al absenței (,, Argeș” nr.7/1971); Victor Felea : Dan Rotaru – Plânsul oglinzilor (,,Tribuna” nr.32/1971); Ioan Adam: Dan Rotaru- Plânsul oglinzilor (,, Săptămâna” nr.39/1971); Daniel Dimitriu: Dan Rotaru-Plânsul oglinzilor (,, Convorbiri Literare” nr.8/1971); Laurențiu Ulici: Dan Rotaru Plânsul oglinzilor (,, Contemporanul” nr.40/1971); Nicolae Manolescu: Debuturi în poezie (,, Contemporanul” nr.46/1971); Const. Ciopraga: ,, Poeți tineri” (,, Cronica” nr.52/1971); Mirela Roznoveanu: Anul literar 1971 (,, Tomis” nr12/1971) ; Ion Pop : Poezia în ,,anul publicisticii” (,,Amfiteatru” nr.12/1971); Virgil Gheorghiu: Dan Rotaru- Plânsul oglinzilor (,,Viața românească” nr.12/1971)[85].

În anii comunismului, mai ales după promulgarea celebrei legi a presei din 1973, când toată presa românească nu devenise altceva decât o unealtă a propagandei, aproape că nu este număr în această revistă culturală în care să nu apară, pe lângă evidente opere literare sau fragmente ale acestora, reportaje de pe șantierele patriei, repere din istoriografia comunistă sa ,,editoriale’’ care elogiau epoca ceaușistă. Iată, mai jos, câteva ,,repere istorice’’ prezente în numărul din iulie 1974 din revista Argeș: ARGEȘUL ÎN ANI ȘI EVENIMENTE[86].

Concluzii

 În această lucrare de disertație, am prezentat modul cum principalele evenimente din perioada 1951-1989 au fost prezentate de către presa comunistă argeșeană. În același timp, am expus principalele etape ale cenzurii din presă, ale manipulării prin text și chiar modul în care se făcea politica editorială în toți acești ani. Chiar dacă lucrările de istorie a presei locale sunt puține și, de cele mai multe ori incomplete, am reușit să punctez cele mai multe dintre evenimentele locale, naționale și internaționale așa cum au fost ele prezentate în presa locală a vremii. Într-o epocă în care presa are parte de nenumărate provocări, atât pe partea de suport tehnologic, cât și la nivel de politică editorială, prezentarea scurtei istorii a presei comuniste argeșene, așa cum a fost ea, este importantă atât pentru argeșenii care sunt aplecați spre studiul istoriei locului, dar și pentru jurnaliștii aflați la început de drum.

Industrializarea județului, dezvoltatea urbanistică a Piteștiului, evenimentele politice și sociale sunt punctate în această lucrare. În cele câteva zeci de pagini, am încercat, de asemenea, să prezint modul de viață al argeșenilor, așa cum a fost el prezentat în presa vremii.

Așa cum am precizat la începutul lucrării, cenzura nu a fost un atribut exclusiv al comunismului. Încă de la apariția primelor ziare românești, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, cenzura, sub diferite forme, a marcat evoluția presei românești. Nici după cucerirea Independenței, în perioada 1877-1878, lucrurile nu stăteau foarte bine din acest punct de vedere. Dacă, până în februarie 1938, momentul instaurării dictaturii carliste, cenzura a îmbrăcat, mai degrabă, forma unor condiționări economico-politice (practic, fiecare partid politic avea, în perioada interbelică, cel puțin un organism de presă), din acel moment putem vorbi de o cenzură etatistă. Lucrurile nu s-au schimbat, deloc, nici în timpul regimului antonescian și, așa cum am arătat, nici în timpul dictaturii comuniste. De altfel, după 1945 nu s-a trecut doar la o subordonarea totală a presei față de regimul comunist, ci chiar la schimbarea întregii garnituri de jurnaliști. Spre dezavantajul regimului comunist instaurat în martie 1945, cei mai mulți dintre jurnaliștii care compuneau redacțiile românești nu numai că erau total nepregătiți pentru această activitate, ci unii dintre ei erau de-a dreptul semianalfabeți. Lucrurile s-au schimbat pe parcurs, iar în anii ‘60 putem vorbi deja de o profesionalizarea a redacțiilor românești. Mai mult decât atât, unele texte aveau să fie scrise de importanți oameni de cultură, mai ales după 1964.

Presa locală, mai ales ziarul ,,Secera și Ciocanulꞌꞌ pe care l-am avut în vedere în cadrul acesteii lucrări, în cele câteva zeci de pagini, nu a făcut excepție, de la cele amintite mai sus. . Dacă în perioada 1951-1965 ziarul avea, în special, texte scrise de celebrii ,,corespondenți voluntari’’, de fapt oameni care compuneau gazetele de perete pe la întreprinderile și cooperativele agricole, ulterior rar se putea găsi vreun jurnalist care nu avea, măcar, liceul terminat. Dincolo de caracterul propagandistic al ziarelor vremii, putem regăsi în acestea informații valoroase despre istoria locală, despre personalități ale timpului sau chiar analize valoroase din zona culturii și economiei.

Analiza propagandei și cenzurii de acum câteva decenii poate fi un îndrumar serios pentru aceia care își desfășoară, în prezent, activitatea în mass-media. Chiar dacă, în toate timpurile, cenzura a existat în diferite forme, de la condiționarea economică a organismelor de presă și până la suprimarea fizică a lor, jurnaliștii contemporani trebuie să conștientizeze că o societate sănătoasă nu poate funcționa fără o presă liberă, presă care să prezinte lucrurile așa cum sunt ele. Așa cum am scris și la începutul acestei lucrări, în momentul în care informației i se aplică un ,,filtru’’, indiferent cât de insignifiant ar părea la prima vedere, nu mai putem vorbi de o informație validă, nici pentru acela care o emite și, cu atât mai puțin pentru cititori.

Ținând cont că lucrările despre istoria presei locale sunt foarte puține (acestea sunt prezentate în această lucrare), pe viitor, jurnaliștii și istoricii ar trebui să se aplece mai mult spre studierea acestei bresle, breaslă care pe aceste meleaguri are o istorie de aproape 150 de ani.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare edite

***Constituția Republicii Socialiste România, Editura Politică, București-1965.

***Legea presei din Republica Socialistă România, 1973, Capitolul 1-Dispoziții Generale.

1. Surse narative

Revista politică, socială și culturală Argeș, anul I, nr. 4, septembrie 1986, Pitești.

Secera și ciocanul, anul I, nr 22, 19 august 1951, anul I, nr 38, 9 decembrie 1951, anul II, nr. 75, 23 august 1952, anul III, 8 martie 1953, anul VII, nr 1040, miercuri 28 august 1957, nr. 7029, 30 decembrie 1989.

• Instrumente de lucru

BARANGĂ, Ilie, Dicționarul presei argeșene, Editura Domino-București, 2005.

1. Lucrări generale

BARCO, Aurelia, NEDELCU Eugen, Județul Argeș,, București, Ed. Academiei Socialiste România, 1974.

CIOROIANU, Adrian, Cea mai frumoasă poveste, câteva adevăruri simple despre istoria românilor, Editura Curtea Veche, București, 2013.

DENIZE, Eugen, Propaganda comunistă în România (1948-1953), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2011. 000

ILIE, Oana, Propaganda Politică: Tipologii și arii de manifestare (1945-1958), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013.

PETCU, Marian, Cenzura în spațiul cultural românesc, Editura Comunicare, București, 2005.

PETCU, Marian, Jurnalist în România, Istoria unei profesii, Editura ComunicareRo, București, 2005.

POPA, Petre, Interviuri nonconformiste de pe patru continente, Editura Ordessos, Pitești, 2015.

SCHMITT, Jens Oliver, Balcanii în secolul  XX, O istorie postimperială, Editura Humanitas, București, 2021.

SOULET, F., Istoria Europei de Est. De la al Doilea Război Mondial pînă în prezent. Editura Polirom, Iași, 2008.

Lucrări speciale

1. POPESCU, Elena, Contribuții la istoria presei și publicității românești din Argeș și Muscel (1877-1989), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2021.

1. Surse Web

http://energie.gov.ro/hidrocentrala-si-barajul-vidraru-50-de-ani-de-la-inaugurare/

https://historia.ro/sectiune/general/vizita-generalului-de-gaulle-la-bucuresti-581927.html.

https://insse.ro/cms/ro/content/c%C3%A2%C8%99tiguri-salariale-din-1938-serie-anual%C4%83-0

https://ro.wikipedia.org/wiki/Invazia_Cehoslovaciei.

https://www.agerpres.ro/documentare/2022/03/04/cutremur-1977-45-de-ani-de-la-puternicul-seism-din-4-martie–877635.

Virgil, LAZĂR-Cum a început sovietizarea presei românești, preluare din ziarul ,,România  Liberăꞌꞌ, link: https://www.123urban.ro/cum-a-inceput-sovietizarea-presei-romanesti

[1]      Elena Popescu, Contribuții la istoria presei și publicității românești din Argeș și Muscel (1877-1989), Editura Cetatea

de Scaun, Târgoviște, 2021, p. 24

[2]      Ibidem, p. 25.

[3]https://www.123urban.ro/cum-a-inceput-sovietizarea-presei-romanesti/ accesat la data de 20.06.2022.

[4]⁴Ibidem.

[5] Oana Ilie, Propaganda Politică: Tipologii și arii de manifestare (1945-1958), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2013, p. 20.

[6]      Ibidem, p. 21.

[7]      Ibidem, p. 25.

[8]      Oana Ilie, Propaganda Politică: Tipologii și arii de manifestare (1945-1958), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,

2013, p. 37

[9]      Elena Popescu, op. cit., p. 188-189.

[10]    Ibidem, p. 190.

[11]    Ibidem.

[12]    Ibidem, p. 191.

[13]    Ibidem, p. 193.

[14]    Ibidem, p. 201.

[15]    Ibidem, p. 203.

[16]    Ibidem.

[17]    Ibidem, p. 204-205.

[18]    Marian Petcu, Cenzura în spațiul cultural românesc, Editura Comunicare, București, 2005, p. 15.

[19]    Ibidem.

[20]    Ibidem.

[21]    Ibidem, p. 16.

[22]    Ibidem, p. 17.

[23]    Ibidem, p. 20.

[24]    Ibidem, p. 23.

[25]    Ibidem.

[26]    Ibidem, p. 37.

[27]    Ibidem.

[28]    Ibidem, p. 38.

[29]    Ibidem, p. 39.

[30]    Ibidem, p. 127.

[31]    Ibidem, p. 77.

[32]    Ibidem, p. 80.

[33]    Ilie Barangă, Dicționarul presei argeșene, Editura Domino-București, 2005, p. 176.

[34] Secera și ciocanul, anul VII, nr 1040, miercuri 28 august 1957, Pitești, p. 2.

[35]    Secera și Ciocanul, nr. 37, 2 decembrie 1951, Pitești, p.1.

[36]    Ibidem.

[37]    Ibidem, nr. 77, 7 septembrie 1952, Pitești, p.1.

[38]    Ibidem.

[39]    Virgil Lazăr, Cum a început sovietizarea presei românești, preluare din ziarul ,,România Liberăꞌꞌ, link: https://www.123urban.ro/cum-a-inceput-sovietizarea-presei-românești/ accesat la data de 20.06.2022.

[40]    Ibidem.

[41]    Secera și ciocanul, anul I, nr. 22, 19 august 1951, Pitești, p. 1.

[42]    Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste, câteva adevăruri simple despre istoria românilor, Editura Curtea

Veche, București 2013, p. 144

[43]    Secera și ciocanul, anul I, nr. 38, 9 decembrie 1951, Pitești, p. 2.

[44]    Adrian Cioroianu, op. cit, p. 145.

[45]    Secera și ciocanul, organ al Comitetului Regional P.M.R. și al Sfatului Popular Argeș, anul I, nr. 1, 25 martie 1951, Pitești, p. 1.

[46]    Ibidem.

[47]    Ibidem, p. 3

[48]    Secera și ciocanul, anul II, nr. 75, 23 august 1952, p.2.

[49]    Ibidem.

[50]    Aurelia Barco, Eugen Nedelco, Județul Argeș,, București, Ed. Academiei Socialiste România, 1974, p.149.

[51]    Ibidem, p. 150.

[52]    Argeș, Monografie, volum îngrijit de Constantin Alexandrescu, Ion Anton, Ion Băcanu, Ilie Bădălan, Ion

Ciobanu, p. 17.

[53]    http://energie.gov.ro/hidrocentrala-si-barajul-vidraru-50-de-ani-de-la-inaugurare/

[54]    Ibidem.

[55]    https://historia.ro/sectiune/general/vizita-generalului-de-gaulle-la-bucuresti-581927.html accesat la data de

20.06.2022.

[56]    Petre Popa, Interviuri nonconformiste de pe patru continente, Editura Ordessos, Pitești, 2015, p. 228-230.

[57]

[58]    Oliver Jens Schmitt, Balcanii în secolul  XX, O istorie postimperială, Editura Humanitas, București, 2021, p. 62.

[59]    Ibidem, p. 64.

[60]    Secera și ciocanul, nr. 5648, 15 iulie 1972, Pitești, p. 1.

[61]    https://www.agerpres.ro/documentare/2022/03/04/cutremur-1977-45-de-ani-de-la-puternicul-seism-din-4-martie–877635 accesat la data de 20.06.2022.

[62]    Ibidem.

[63]    F. Soulet,  Istoria Europei de Est. De la al Doilea Război Mondial pînă în prezent. Editura Polirom, Iași, 2008, p. 120.

[64]    Secera și ciocanul, nr. 6510, ianuarie 1980, Pitești, p. 2.

[65]    Ibidem, nr. 6515, 22 februarie 1980, p.1.

[66]    https://insse.ro/cms/ro/content/c%C3%A2%C8%99tiguri-salariale-din-1938-serie-anual%C4%83-0 accesat la data de 20.06.2022.

[67]    Secera și ciocanul, nr. 6825, 24 ianuarie 1986, Pitești, p. 2.

[68]    Secera și ciocanul, nr. 6 928, 15 ianuarie, 1988, Pitești, p.1.

[69]    Ibidem.

[70]    Ibidem, nr. 6989, 6 ianuarie 1989, Pitești, p. 2.

[71]    Ibidem.

[72]    Ibidem, nr. 6993, 14 aprilie 1989, Pitești, p. 2.

[73]    Ibidem, nr. 6996, 12 mai 1989, Pitești, p.1.

[74]    Ibidem, nr. 7012, 15 septembrie 1989, Pitești, p. 2.

[75]    Ibidem.

[76]

[77]    Secera și ciocanul,nr.  7010, 22 decembrie 1989, p.3.

[78]    Ibidem, nr. 7029, 30 decembrie 1989, Pitești, p.3.

[79]    Ibidem.

[80]    Revista politică, socială și culturală Argeș, anul I, nr. 4, septembrie 1986, Pitești, p. 4.

[81]    Elena Popescu, op cit., p. 207-208.

[82]    Ibidem, p. 209.

[83]    Revista politică, socială și culturală Argeș, loc. cit., p. 4.

[84]    Ibidem, p. 210.

[85]https://www.agerpres.ro/documentare/2022/03/04/cutremur-1977-45-de-ani-de-la-puternicul-seism-din-4-martie–877635 accesat la data de 20.06.2022.

[86]    Ibidem.