Rezultatele alegerilor de acum două săptămâni au arătat că, în continuare, categoriile defavorizate au ultimul cuvânt de spus în privinţa cheltuirii banilor din impozitele puţinilor care mai dau cu sapa în ţara asta. Dacă în privinţa asistaţilor sociali şi a bugetarilor lucrurile sunt clare, aceştia militând permanent pentru creşterea retribuţiilor, modul în care au votat pensionarii este cel puţin interesant, în contextul în care aceştia au în familie copii sau nepoţi care muncesc 12 ore pe zi să supravieţuiască şi pentru care dezastrul cel mai mare, după pierderea locului de muncă, este acela de a li se creşte impozitul. Mamaie şi cu tataie au muncit toată viaţa şi au dreptul la un trai decent din pensie. Cred, în acelaşi timp, că şi urmaşii lor au nevoie de o viaţă bună.
În cele mai multe din cazuri, mamaie şi cu tataie au migrat, în epoca ceauşistă, din vreun sat din Moldova sau din Oltenia la oraş, unde au primit un loc de muncă şi un apartament. Aveau nişte salarii asigurate indiferent de randamentul lor pe posturi, bilete de concediu prin sindicat pentru munte şi pentru mare, plus ajutor de la stat pentru creşterea copiilor. După Revoluţie, mamaie şi cu tataie şi-au cumpărat pe nimic apartamentele unde au stat cu chirie la stat. Cei mai norocoşi dintre ei s-au ales şi cu ceva despăgubiri băneşti sau în natură pentru terenurile sau casele confiscate de comunişti. Într-un final, anticipat sau nu, aceştia au ieşit la pensie care, prin sistemul suveică, le este plătită de către noi, care muncim de dimineaţă până seara în sistemul privat. Cazuri şi mai fericite sunt ale vreunei mamaie sau a unui tataie, oameni care au lucrat în Securitate, Justiţie, Miliţie sau Armată, care au acum pensii cât 2-4 salarii medii pe economie! Recapitulând, cei mai mulţi dintre românii care au, acum, peste 70 de ani sau chiar mai puţin, au avut parte la viaţa lor de locuinţe moca sau aproape moca, slujbe fără stres, concedii plătite de sindicat, ajutoare pentru creşterea copiilor şi, de ceva ani, pensii mai mici sau mai mari, dar sigure.
Hai să trecem acum la generaţia celor care au acum în jur de 30-40 de ani! Ne-am petrecut copilăria cu cheia de gât, într-o perioadă când în alimentarele ceauşiste, din anii ’80, bătea vântul iar portocalele erau o raritate. Adolescenţa am prins-o în anii gri ai tranziţiei anilor ’90, când inflaţia făcea ca preţurile să se schimbe şi de câteva ori pe zi. După terminarea studiilor, ca să avem din ce trăi, viaţa ne-a trimis pe unii să muncim în străinătate iar pe alţii să lucrăm aici, pe salarii de mizerie. Faţă de părinţii sau de bunicii noştri, nimeni nu ne-a oferit nimic. Ne-am înglodat la credite pe 30 de ani, pentru a locui în apartamente pe care generaţiile anterioare le primiseră aproape gratuit de la stat. Alţii, cu venituri mai mici, plătesc chirie vreunui pensionar care a ales să se mute la ţară. Cei mai săraci au ajuns să stea cu părinţii, chiar dacă au nevastă şi copii. Mulţi dintre noi, din lipsă de bani, văd marea sau muntele o dată la cinci ani, pentru că nu mai avem în spate sindicate să ne dea bilete de odihnă la sfert de preţ. Nu avem nici sindicate să ne apere interesele în faţa patronilor de tot felul care ne plătesc la negru sau la gri. Bineînţeles, în tot acest timp plătim asigurări pentru fondul de pensii, bani care ajung la actualii pensionari. Suntem conştienţi de riscul ca, peste 30-40 de ani, când ne vom retrage din activitate, să nu mai aibă cine ne plăti pensia, fie din cauza numărului mic de contribuabili, fie din cauza sucombării acestui sistem. Când avem posibilitatea, ne ajutăm şi părinţii sau bunicii, la fel de conştienţi fiind că, la vârsta lor, e posibil să nu avem parte chiar de acelaşi tratament din partea urmaşilor. Nu ne permitem să avem decât un copil, maxim doi, şi aceştia după vârsta de 30 de ani. Trebuie să mai avem şi cu ce-i creşte…
Aşadar, nu pensionarii sunt cea mai amărâtă categorie socială de pe la noi, ci nefericiţii societăţii sunt tocmai aceia care trebuie să tragă din greu atât pentru ei, cât şi pentru milioanele de oameni care stau cu mâna întinsă la bugetul de stat, fie ei handicapaţi închipuiţi, pensionari cu venituri nesimţite alde Dogaru, „revoluţionari” sau armate de politruci. Mamaie şi tataie au trăit bine şi foarte bine indiferent de regim, după cum am arătat mai sus. Pentru că vroiau mai mult de la cât le-a mai rămas din viaţă, au votat USL, iar acum nepoţii trebuie să mai muncească pentru alţii, nu pentru viitorul lor, mulţi ani de acum înainte. Nepoţii nu au ieşit în număr mare la vot, mamaie şi cu tataie-da. Pentru că, nu-i aşa, este ţara lor…
