De ceva săptămâni, tot primesc invitații și felicitări de sfârșit de an de la tot felul de organizații care susțin că reprezintă mediul de afaceri local/național. Uitându-ne la multitudinea de astfel de ,,bresle” și la topuri făcute în cinstea lor, ai impresia că Bucureștiul este un fel de Wallstreet transpus în Estul Europei, iar Argeșul- ceva gen Bavaria. În realitate, toți cocalarii ăștia care se laudă în stânga și în dreapta cu milioanele lor de euro nu au nimic de a face cu mediul de business.
Să nu se înțeleagă greșit, mi se pare normal ca România, ca orice țară din lumea asta, să aibă bogații și săracii ei. Că tot vorbim de bogați, aceștia trebuie să reprezinte principalul motor de dezvoltare al comunităților, atât prin prisma numărului mare de angajați din companiile lor, cât și prin taxele și impozitele care ajung la bugetele național și local. Din păcate, majoritatea oamenilor cu bani din România sunt doar indivizi care își etalează luxul și atât.
Se întâmplă adesea ca un câștigător la loto să parvină prin lux, nu să inițieze și să dezvolte o afacere. Faptul că are milioane de euro în cont nu îl transformă neapărat într-un om de afaceri. Revenind la așa-zișii afaceriști de pe meleagurile mioritice, orice prost din țara asta își dă seama că marile averi nu s-au făcut prin cine știe ce strategii comerciale, nici prin găsirea unor nișe de piață, nici prin produse ieftine și de calitate… Majoritatea miliardarilor provin din eșaloanele II și III ale Partidului Comunist, din Securitate sau din departamentul de comerț exterior al statului (tot un fel de securitate și acolo, vezi Dan Voiculescu). Sunt prea puțini românii simpli care au ajuns investitori de talie măcar națională.
România nu a avut o revoluție industrială, precum Anglia, Franța, Germania sau Japonia. La noi, industria s-a dezvoltat încet și cu hopuri mari, deoarece societatea noastră încă se mai afla în evul mediu, nu era foarte bine pregătită, plus că populația urbană din România Mică reprezenta, până acum un secol, sub 10%. Dacă mai punem la socoteală și cei 45 de ani de comunism, atunci ne dăm seama că, la nivel de națiune, este greu să implementezi cultura antreprenorială.
La începutul anilor 90, ,,întreprinzători” erau acei români care vindeau rulmenți în Turcia și se întorceau în țară cu gumă Turbo, blugi și ciocolată, pe care le vindeau la colț de stradă. Alături de ei, unii s-au ,,privatizat”, termen pompos pentru inaugurarea unei gherete de cartier, în care vindeau de toate, de la bere de import la cafea și de la băuturi carbogazoase la tricouri frumos imprimate. Unii dintre aceștia s-au dezvoltat și au acum un supermarket sau vreo firmă de transport cu câteva zeci de tiruri.
Pe piață, aveau să se întâlnească cu o altă specie de întreprinzători: politrucii și securiștii de dinainte de 1989 care au ,,românizat” conturile ceaușiste și întreprinderile din epoca de aur a RSR. În tot acest timp, susținuți de un regim politic criminal, cel al lui Iliescu, au avut grijă să țină adevărații industriași, cei străini, cât mai departe, prin sloganuri patriotarde cântate la orice întrunire sindicală: ,,Nu ne vindem țara!”.
După mai bine de două decenii, regăsim un mediu de afaceri anemic, fără inspirație în a investi. Afacerile cu statul nu mai sunt nici ele așa de profitabile ca pe vremuri, chiar dacă reprezintă, deocamdată, un venit sigur pentru orice firmă. Faptul că acești oameni au puțini angajați și că nu preau au chef de plătit taxe reliefează faptul că mare scofală nu au făcut, pe termen lung…
Zilele trecute, un om de afaceri mi se plângea că nu mai circulă banii în piață, că are ceva bani strânși dar îi e frică să investească, din cauza mediului economic haotic. Până la un punct, îi dau dreptate: e treaba omului ce face cu banii, dacă vrea să își creeze încă o capacitate de producție cu 1.000 de angajați, să joace acești bani la ruletă, să se plimbe prin țări exotice cu amanta sau, pur și simplu, să îi țină la bancă, trăind lejer din dobândă. În același timp, un om de afaceri se diferențiază de unul care este doar cu bani tocmai prin faptul că este suficient de inteligent încât să-și investească banii eficient, să-i facă să circule, vorba dezideratului său.
Să te lauzi în târg că ești om de afaceri, cu milioane în conturile personale, când firma ta are pierdere contabilă (în realitate, cu multe miliarde pe plus, dar ascunse sub tot felul de cheltuieli) și doar 10-15 angajați, asta mi se pare o laudă deșartă… O afacere prosperă înseamnă locuri de muncă multe și decent remunerate, taxe plătite la stat, produse și servicii bune și ieftine. Deocamdată, sunt prea puțini adevărații oameni de afaceri români. Când nu vom mai cumpăra 70% din mâncare din import și când produsele românești ne vor face cinste măcar în partea aceasta a Europei, atunci putem fi mândri de mediul de afaceri autohton. Până atunci, majoritatea așa-zișilor afaceriști de pe la noi sunt doar niște favorizați ai sistemului sau, cel mult, oameni care au avut norocul să dea niște tunuri.
