Prof. dr. Alexandru Ionescu, Bucureşti
România, ţară a lumii civilizate, îşi poate valorifica năzuinţele şi aspiraţiile la prosperitate şi la reînnoire morală printr-o muncă îndârjită desfăşurată în toate domeniile, prin formarea de caractere, prin păstrarea perenă a memoriei acelor oameni care, de-a lungul vremurilor, au plămădit-o din lupte şi suferinţe.
Încercăm, odată cu Revoluţia din decembrie, să eternizăm figurile unor eroi care au înlesnit, în iarna lui 89, mişcarea de trecere la democraţie… dar, cu mâhnire, vedem în jurul nostru, preponderant, vechea lume a totalitarismului, plină de fantomele unor mediocri, unor impostori şi oportunişti – ridicaţi pe înlăturarea brutală a elitelor şi pe jaful societăţii româneşti – prezentaţi astăzi sub chipul unor remarcabili academicieni, poeţi, oameni de teatru, regizori.
România are nevoie de imortalizarea valorilor care o pot călăuzi în viitor, amintind, tuturor, fără încetare, matricea formatoare a oamenilor adevăraţi. Istoria ei recentă a adus noi pilde de eroism, dintre care am reţinut lupta şi suferinţele unei femei de la ţară – Elisabeta Rizea – închinate credinţei sale fără margini în destinul acestui popor.
Au fost demersuri şi colecte pentru ridicarea unei statui acestei neînfricate ţărănci române şi nume ca Andrei Pleşu şi Aurora Liiceanu au girat – în zadar – pentru ele.
Dar, ca în asaltul de la Griviţa, ne ridicăm din nou şi din nou, pentru a învinge, în cele din urmă, indiferenţa, ignoranţa sau reaua credinţă.
Adresăm o scrisoare-apel conştiinţei ţării şi concetăţenilor noştri, cei care vor să-şi păstreze cugetele curate şi celor care, prin fapte bune, îşi pot recăpăta inocenţa pierdută cândva, în vâltoarea vremurilor… Aşteptăm glasul şi fapta lor, în apărarea memoriei adevăraţilor oameni ai acestui neam.
O scrisoare pentru lumina zilei
Vom face tot posibilul ca aceste rânduri să intre în casele şi, mai ales, în spiritul şi în inimile tuturor, luptând împotriva angrenajului colosal de stavili şi oprelişti pe care l-au înteţit jefuitorii adevărului şi zeii minciunii absolute.
A fost odată (dar există şi acum, ca o rană a memoriei), aproape de creierii munţilor, o comună numită Nucşoara, cu oameni pripăşiţi acolo, demult, poate de când lumea; locuitorii ei au văzut şi, desigur, au suferit jafuri şi năvăliri… furtuni, îngheţuri cumplite, ploi biblice, molime, pârjoliri şi crime. N-au cunoscut însă, îndeaproape, tirani – cu sau fără poeţi şi cântăreţi de curte – pe care, pervertindu-şi demnitatea, să-i întreţină şi să-i asemene lui Zalmoxis… Până într-o zi, nu foarte îndepărtată de timpurile noastre…
După un război, pe care l-au simţit ca pe o datorie de reîntregire a neamului, plin cu jertfa de sânge a fiilor lor – ostaşi şi ofiţeri – nucşorenii au suferit năvala hoardelor străine şi (lucru pe care nu l-au înţeles niciodată pe deplin) teroarea unui regim impus de acestea, prin intermediul unor localnici, oameni de acelaşi limbă cu ei!… Care-i jefuiau în permanenţă, îi sileau să-şi lepede credinţa în Dumnezeu, le ridicau bariere în aspiraţiile lor, îi sileau să aibe un stăpân de proslăvit – nu pentru că le-ar face un bine (necerut) ci, oroare(!) pentru crimele lui!
Comunismul îşi trăgea seva din munca şi trupurile celor de la Canal, din închisori şi câmpuri de concentrare, torturaţi şi ucişi pentru a fi deposedaţi de munca unor întregi generaţii. Făcea, din oameni care ar fi putut fi, poate, meseriaşi la locul lor cuvenit, criminali sadici, tâlhari şi torţionari ai conaţionalilor lor.
La capătul răbdărilor, mulţi români (numeroşi nucşoreni printre ei), resuscitându-şi demnitatea primordială, cea a omului creat din miracole divine, au luat arma în mână, pentru a apăra esenţa neamului lor.
Bejenii, prigoane, hăituieli… toate le-au suferit cei plecaţi la luptă, în munţi, în Făgăraş, în Iezer şi la Păpuşa. Rezistenţa lor s-a sfârşit, mai totdeauna, prin sacrificiul suprem! Rămase în locurile de baştină sau luptând alături de bărbaţii lor, femeile României au suferit torturi şi batjocuri fără de margini. Călăii le-ar fi vrut trădătoare, vânzătoare de conştiinţe… Le-au bătut zile întregi, spânzurate cu capul în jos, prinse de păr, mutilate, chinurile lor amintind de răstignirea apostolului Petru. Adevărata ţărancă română şi-a scuipat sângele din plămânii zdrobiţi dar credinţa în Dumnezeu şi-n omul ei şi-a păstrat-o!
În iunie, anul 1912, se năştea la Domneşti-Argeş, nu departe de Nucşoara – unde avea să se stabilească pentru vecie – tipul ideal al dârzeniei femeii acestei ţări, Elisabeta Rizea. A luptat alături de Haiducii Muscelului conduşi de colonelul-erou Arsenescu … a supravieţuit chinurilor şi schingiuirilor la care au supus-o comuniştii, pleava acestui popor, a învins o condamnare la moarte, transformată în ani grei de temniţă… a trecut, cu durere, peste nimicnicia unora care, după Revoluţie, au urât-o pentru că a rămas în viaţă, pildă de virtute, printre gloatele de creaturi infirme de caracter şi profund informe moral. A trăit până la 4 octombrie 2003, cât să vadă căderea unui regim odios dar şi neputinţa celor rămaşi, de a face dreptate …
Pe Elisabeta Rizea am cunoscut-o la Piteşti, la una din manifestaţiile grandioase ale speranţei; eram aşezat lăngă ea, care-l avea alături pe viitorul Preşedinte al ţării. Modestă, cu faţa sbârcită de ani şi de suferinţe, tăcută.. ca în beciurile Securităţii.
Au fost clipe în care am simţit că – printre aplauzele mulţimii – ea desluşea, aievea, schingiuirile trecute ale întregii naţiuni şi şuieratul biciului şi al călăului; în craniu îi răsunau cuvintele ucigătoare, pe care a avut tăria să nu le cunoască : Trădează, trădează…A lăcrimat, s-a şters la ochi şi s-a tras către uşă.. S-a întors în căsuţa ei din vale, cu fata ei, cu necazurile ei, la pământul care nu se vroia să-i fie înapoiat… Au vizitat-o la Nucşoara şi Regele Mihai de România, şi Preşedintele Emil Constantinescu… dar cele 3 zile pe care dorea să le mai trăiască ca să ştie că s-a limpezit lumea, nu cred că au venit pentru ea!
A murit fără să vadă dacă torturile îndurate au fost de folos naţiunii sale, dacă sbuciumul sufletelor nevinovate, schingiuite şi murdărite s-a transformat în mugurii generaţiilor viitoare,izbăvite…
Dar peste ani, acolo, sus, în tabăra eroilor, cineva din oastea heruvimilor îi va spune:
– Uită-te în lume şi vezi că ai fost modelul creării dârzeniei, cinstei şi credinţei noului şi, totuşi, încercatului popor român.
Şi, nu mă îndoiesc, va lăcrima din nou, într-un cer în care suferinţa nu există..
Pentru această femeie de la ţară, copie a adevăratei matrice a poporului român, simbolul rezistenţei naţionale şi al tăriei de caracter, pentru exemplul de credinţă dat copiilor noştri de astăzi sau celor care vor veni, în numele a sute de mii de prigoniţi ai regimurilor dictatoriale, ticăloase şi criminale, să cerem Ministerului Culturii un monument care să eclipseze calpele valori ale vremurilor tulburi şi să arate că nu suntem un popor aţipit în desnădejde.
Reînnodăm astfel – şi aducem în lumea realului – legenda care spune că de la Rîm ne tragem – din mândria şi curajul lui Mucius Scaevola.
