De ce nimeni nu învaţă niciodată nimic

Uneori mi se umple sufletul de bucurie când văd că mai suferă şi alţii, chiar din motive diferite de ale mele. Mă face să mă simt puţin mai bine, mai scade din tensiunea care s-a strâns în oase atâţia ani la rând. Să văd că toată lumea are sufletul făcut praf şi pulbere mă face să mă simt un pic mai om. Câtă răutate, ar zice unii! Şi totuşi, o recunosc deschis, o spun şi-o susţin peste tot. Când eu sufăr, mă ajută să văd că mai sunt şi alţii la fel, ba încă mă apropii de ei, stau, îi ascult, iau şi compar suferinţele, facem schimb de experienţă şi apoi începem să ne reconstruim împreună sau separat. Mai mult, asta mă face să mă simt şi foarte… româncă. Adică, ce naiba, nu aş putea tocmai eu să trec definitiv peste faza cu capra suferindă a vecinului.
Unii ar zice că sunt rea, ba cineva mi-a spus „măi, fată, parcă eşti făcută din piatră!”. I-am răspuns, la fel de simplu: Nu-s din piatră, sunt din marmură brută şi uneori semăn perfect cu un mormânt de fiţe. Da, mă bucură suferinţa altora şi dacă nu aş putea uneori să le-o aflu, să le-o disec, să le-o transform, să le-o înlătur, să le-o depozitez, propria mea suferinţă m-ar ucide.
Am aşa un dor de ducă, departe, mereu în alt loc, printre oameni pe care nu-i cunosc, printre suferinţe străine, pentru care să mă lupt pentru a ajunge să le ştiu. De-a lungul celor peste 30 ani, multă lume a dat cu mine de pământ, unii mai tare, alţii mai încet, şi mi s-a spart sufletul în zeci de bucăţi de fiecare dată. Mi-am pus mereu lipiciul la bătaie şi m-am aşezat la loc, mutilată, dar cam în acelaşi trup. După fiecare reconstrucţie, am arătat mai mult ca vasele cele lipite din Antichitate, apoi ca un mozaic multicolor, apoi ca o operă de artă… ca o mâzgăleală de copii, ca o idee inutilă etc. Nu după multă vreme, redeveneam praf şi cioburi, noroi. Nu totul mai putea fi pus la loc, pierdeam de fiecare dată o cantitate infimă de suflet, niţică tinereţe, puţin trup şi uneori chiar şi venin. De câteva ori chiar am încasat „gloanţele” altora şi am jucat rolul de înger păzitor. Ce naiba era să fac şi eu!
M-am jucat cu oamenii, îi iubesc, respect, empatizez cu ei şi, cine ştie, pentru câte unii, mi-aş da chiar şi viaţa, dar numai dacă s-ar pricepe ei mai bine la ce s-o folosească. Ce poţi să faci cu viaţa altuia? Printre oameni mă simt ca printre umbre, printre nişte legături elastice şi ciudate între cum au fost ei plămădiţi şi cum urmează să se spargă când o să dea viaţa cu ei de pământ. Nu scapă nimeni, garantat!
Mă uit la alte popoare! Suntem pe ici, pe colea, cu toţii la fel! Şi copiii lor bat mingea! Unii sunt mai organizaţi, am zice mai civilizaţi, mai fără suflet şi mai cu trup! Rău e că parcă nu învăţăm niciunii niciodată nimic de la ceilalţi. Cine vrea să înveţe, să înceapă cu suferinţa, a lui şi-apoi a altuia. E cea mai bună lecţie!