A trecut și Ziua Națională, a României, de anul acesta. Ca orice zi cu evenimente în aer liber, a dat naștere diverselor păreri pro și contra, unii arătându-se încântați, alții mai puțin sau chiar deloc.
E drept, având în vedere situația generală a țării, unele dintre problemele existente cum ar fi faptul că la 100 de ani de la Marea Unire încă se trăiește mai rău ca în Evul Mediu, în anumite zone, infrastructura drumurilor fiind îmbunătățită doar pe hârtie, nevoile încă ni le facem în fundul curții, încă suntem în conflict destul de aprins cu apa și cu săpunul și lista poate continua, zău că nu prea îți vine să fii vesel.
Deoarece, cu riscul de a-mi pune în cap o mare parte dintre cititori, acesta este adevărul. Au trecut 100 de ani și au trecut cam degeaba. Tot înapoiați am rămas. Alții în 100 de ani s-au ridicat aproape din propria cenușă, noi am rămas tot la un stadiu inferior. Din ce cauză? Din cauză că nu ai cu cine să te ridici. Cu cine să ieși în față? Cu adunătura de pupători de moaște care se vinde ieftin pentru pomenile electorale? Cu cei pe care îi avem la conducere? Nu, cu siguranță nu ai cum să te ridici, cu astfel de oameni în jur.
Mă uitam la cum sărbătoresc și ai noștri vecini Ziua Națională. Păi bă, nene, e o diferență ca de la cer la pământ. Ai noștri parcă merg la înmomrmântarea vecinului Gică de peste drum, nu pentru a cinsti eroii care au căzut la datorie pentru ca noi să fim uniți și liberi.
Indiferent că vorbim de Centenar sau de anii precedenți, asistăm la același spectacol cu iz de bâlci amestecat cu priveghiul vecinului sau al țaței de la gardul de vis-a vis, neavând grijă nici măcar în ceea ce privește omagiul din flori pe care îl aducem, mai ales dacă ne referim la oamenii politici.
Pentru că, până la urmă, aici voiam să ajung cu subiectul: cum te poți duce, ca om politic, sa depui un plastic cu și din flori în semn de cinstire a eroilor, un plastic care ar ridica-o din mormânt, de indignare, chiar și pe maica mare cea oale și ulcele?
