Așa cum v-am arătat și zilele trecute o poveste cât se poate de adevărată, spusă de tânăra participantă la protestul care s-a desfășurat în Piața Victoriei, astăzi am pentru voi, dragi cititori, o alta spusă la fel de sincer, dar avându-l ca autor pe pictorul Adrian Abrudan.
„Despre libertate se poate vorbi la nesfârșit.Despre libertatea fizică. Când vine vorba însă de libertatea de gândire, cred, se complică puţin lucrurile.Este o teorie complexă, universală chiar.Despre manipulare, la fel.Despre copilărie, tinereţe, iubire, sunt scrise milioane de tomuri, cărţi de poezie, romane celebre şi mai puţin celebre, filme şi, mai nou, există zeci de emisiuni televizate, în care, psihologi sau nu, îţi dau mii de sfaturi, îţi spun cum şi cu ce se mănâncă arta de-a trăi, de-a iubi, de-a evolua în acest secol mai puţin luminat, plin până la refuz de pieţe libere în cădere, de crize planetare, întotdeauna ,,justificabile,, de conflicte religioase, ciocniri de la distanţă între zeii atotputernici ai acestei planete albastre.Întotdeauna însă, cei care au condus şi conduc lumea, au avut la îndemână acea masă de manevră, sistematic pusă la punct, corijată din umbră, atât de plastic intitulată : carnea de tun !
În primăvara lui `92 eram luat la oaste, obligatoriu, prin lege. Un an. Nu am trecut bine pragul unităţii militare, aflată într-un orăşel din Sud, lângă Dunăre şi, debusolat de-abinelea, am simţit pe pielea mea ce înseamnă să respecţi şi să nu primeşti, ca monedă de schimb, acelaşi respect.Nu e obligatoriu, îmi spuneam, dar e uman, educativ, încurajator chiar.Poate e trecător, îmi spuneam, dar nu, nu a fost așa.În primele luni, am trăit cu toţii sentimentul respingerii, al vidului total.Aşa e la început, spuneau ceilalţi, mai vechi decât noi cu un ciclu.Se lucra însă intens la psihicul nostru.Perioada de instrucţie era asezonată cu lungi perioade de educaţie militaro-politică.Parcă fusese o revoluţie, nu ? Sau doar ne-am trezit dintr-un vis lung ? Vor veni alegerile, spunea locotenetul.Aveţi grijă cu cine votaţi.În hol, pe băncuţe, tăcere.Cu cine ? Eram pierduţi în spaţiu, în spaţiul dunărean, într-o unitate militară, într-o zi frumoasă de toamnă.Ce cultură politică poţi avea la douăzeci de ani, la doi ani şi ceva de la o aşa zisă revoluţie, care, pentru noi, însemnase ieşirea la lumină a acestei naţii oropsite şi ţigări Kent, la ,,liber,, ? Nu aveam frământări, iar dacă aveam, nu erau politice sub nicio formă.În ţară, se citea până şi pe bordurile de beton ale şoselelor, în staţiile de autobuz, în birturi, în gări, reviste, ziare colorate, fiţuici apărute peste noapte, mirosind a tuş şi a cerneală ieftină.Femeile încă suspinau după Petre Roman.Se auzeau primele claxoane ale mărcilor de maşini celebre, second hand, trecute cu mare pompă la graniţele ţării.Se combina la greu romul cu berea, berea cu votca şi se cumpărau tone de mâncare.România era în sfârşit a noastră.Laptele şi mierea curgeau de undeva de la Cluj.Caritasul lui Stoica împlinea şi visele românilor săraci.Regele revenise pe pământ românesc, în preajma Paştelui, mineriadele erau deja amintire, iar ţara… poporul, aştepta cu sufletul la gură ivirea acelei luminiţe mereu visate, de la capătul tunelului.Undeva, în Germania, puţin mai târziu, un mare fotbalist român, Michael Klein, murea într-o sală de forţă.Am citit despre dispariţia lui în Evenimentul Zilei a lui Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu, într-o seară, în dormitor.Mai dispăruse un om şi un caracter mare.
Şi noi cu cine să votăm, dom locotenent ? întreabă un coleg de-al meu din Seaca ? Cum cu cine, mă ? răspunde aprig locotenentul.Cu Iliescu ! Nu el te-a scăpat de Ceauşescu ? În hol, tăcere. Da, aşa e, dom locotenent.Ţăranul ăsta de unde să ştie, râseră ceilalţi.
Şi am votat cu toţii Iliescu. Că a fost bine, că a fost rău… nu judec pe nimeni.Întreaga clasă politică se face vinovată de ceea ce de fapt suntem şi reprezentăm acum în Europa. Când ai douăzeci de ani, sentimentul pierderii unei ţări, a dezbinării unui neam, e mai puţin dureros.Altele erau durerile noastre de atunci.O scrisoare care nu mai venea, dorul de părinţi, lumea care pulsa dincolo de gardul acela de beton şi sârmă ghimpată, tinereţea noastră, aparent încătuşată, visele noastre… tumultul interior… primăvara ce o aşteptam cântând cu arma pe umăr: Treceţi batalioane române Carpaţii !”
