Aflu de pe internet că ar fi ziua ta. Îmi este greu să calculez câţi ani ai fi împlinit dacă ai mai fi trăit, aşa că nici nu mai calculez. Nici cu internetul nu stau acuma să îţi explic ce şi cum, în primul rând pentru că mi-ar lua toată noaptea şi în al doilea rând, deşi sunt unul dintre miliardele de utilizatori ai acestei invenţii, habar nu am de fapt ce e cu ea. Atâta pot să îţi spun: că e o chestie trăsnet, fără de care aproape că mi-ar fi imposibil să mă descurc.
Dar hai mai bine să îţi spun de ce m-am hotărât să îţi scriu.
Vreau să ştii că, înainte de orice, eu sunt cam supărat! De fapt, „cam” nu e cuvântul cel mai potrivit şi mă gândesc că ar fi trebuit să folosesc în locul lui pe „foarte”, dar am zis să nu te întristez tare aşa din prima! Ai fost tu destul de supărat la vremea ta, ce rost mai are să îţi tulbur şi eu liniştea cu problemele mele.
Motivul supărării mele nu este ca acela cu al unora dintre tinerii din ziua de azi, care nu au bani să îşi achiziţioneze telefoanele mobile din ultima generaţie, dotate cu tot felul de aplicaţii care mai de care mai incredibile (telefoanele, nu generaţia, nu mă înţelege greşit!) sau care se încruntă destul de urât atunci când pică facebookul. Evident, habar nu ai nici care e treaba cu telefonul mobil, nici cu facebookul. Îţi spun eu: stai liniştit, nu ai pierdut mare lucru!
Eu sunt supărat din alte motive.
Sunt supărat pe clasa politică, pentru că e vai de steaua ei, dar, mai ales, vai de steaua noastră!
Sigur, şi pe vremea ta clasa politică era naşpa şi ştiu că te enerva de îţi venea să dai cu ei de pământ şi chiar dădeai, nu la modul propriu, ce-i drept, ci în articolele şi poeziile alea pe care le scriai, dar acum parcă au înnebunit cu toţii! Dar cel mai nasol şi mai nasol e faptul că în ultimii douăzeci şi ceva de ani, ăştia care ne conduc nu au găsit altceva mai deştept de făcut decât să vândă ţara cu totul! Treaba asta cu vândutul ţării are şi un nume: privatizare. Nu stau să îţi bat capul cu ce înseamnă ea privatizare, pentru că nici de aici nu ai înţelege nimic, cum nici eu nu am înţeles, în afara faptului că în România nu mai există nici fabrici, nici uzine, adică într-un fel cam cum era pe vremea ta, exceptând doar că avem internet şi facebook.
Nemaifiind nici fabrici şi nici uzine, nu mai există nici locuri de muncă, aşa că românii pleacă printre străini, ceea ce e destul de rău, şi pentru ei şi pentru copiii lor care rămân aici, să îngrijească de ei bunice sau mătuşi bolnave.
Nici cu spitalele să ştii că nu e tocmai ok, apropo de boală.
Nici cu şcolile, de ce să zic, că tot am pomenit de copii.
De fapt, ca să nu te mai bat la cap prea mult, să ştii că în România nimic nu e cum ar trebui să fie, exceptând faptul că de fiecare dată când se schimbă regimul politic se dovedeşte că cel nou este mult mai naşpa decât cel vechi şi asta este o constantă cu care am impresia că ne-am obişnuit, aşa cum ne-am obişnuit cu toate!
Ştii, Eminescule, mă gândesc aşa câteodată cum ar fi fost dacă ai fi trăit tu azi. Ce ar fi fost de capul tău? Ai fi făcut facultatea la Stat sau la Privat? Te-ar fi acuzat ăştia de plagiat? Ai fi lucrat în care trust de presă? Te-aş fi văzut seara la televiziunea lui Voiculescu înjurându-l pe Băsescu sau invers? Nu mă întreba care e treaba cu televiziunea şi cu trusturile de presă, te rog! Hai mai bine s-o lăsăm aşa!
Şi cu poeziile tale. Te-ai fi dat bine pe lângă nişte domni importanţi care ţi-ar fi făcut rost de bursă la ICR şi te-ar fi promovat peste hotare de ţi-ar fi sărit capacele de la calorifer?
Şi cu gagicile cum ai fi stat?
Nu ştiu, întreb şi eu.
Ideea e că, în general aşa vorbind, e bine. Cel puţin în ce te priveşte. Noi să ştii că te cinstim. Mult de tot te cinstim: măcar o dată pe an. Adunăm copii de pe la şcoli şi îi punem să recite poezii din alea scrise de tine şi e foarte emoţionant. Femeile chiar şi plâng de emoţie! Şi bărbaţii, dar aşa în interiorul lor, să nu se vadă.
Avem şi străzi şi şcoli (mă rog, alea care mai sunt şi aşa cum sunt, nu contează!) care poartă numele tău. Ba unde mai pui că avem şi o bancnotă cu moaca şi cu numele tale şi are valoarea cea mai mare, adică de 500 de lei, cam trei sferturi din cât câştigă un prieten de al meu scriitor pe o lună şi cam o zecime din cât câştigă un manelist la o cântare!
Avem multe motive să fim şi fericiţi, să fim şi trişti, să fim şi disperaţi, să fim şi optimişti (asta de la coadă e băgată aşa, mai mult ca să dau o culoare roz finalului!), dar eu tot nu pot să uit multe lucruri: şi că au murit oameni ca să fie ţării mai bine şi că au murit oameni de disperare pentru că nu au mai avut cu ce să îşi plătească datoriile la bănci şi că mor copii în spitale pentru că unii medici sunt incompetenţi şi că au murit şi mor bătrâni singuri sau omorâţi de proprii lor copii pentru că aşa li se pune lor pata pe creierul bolnav şi în România nu prea există ocupaţia asta de vindecare a creierului şi, mai curând, de îmbolnăvire a lui.
Multe aş mai avea eu să îţi spun, dar mă tem că şi aşa te-am creierit destul.
Acum eu plec. Dacă mai e ceva, ţinem legătura prin Carmen Hara. O ştii, cum să nu o ştii?! Toată lumea o ştie.
Remus Ştefan
