În România există funcții publice în care schimbarea pare să ajungă mult mai greu decât la Cotroceni, la Palatul Victoria sau în Parlament. Președinții pleacă, premierii se schimbă, guvernele cad, partidele intră și ies de la putere, însă unii oameni rămân ani sau chiar decenii în aceleași instituții.
O analiză publicată de Libertatea, semnată de Radu Eremia, inventariază câteva dintre cele mai cunoscute exemple de longevitate în funcții-cheie ale statului român. Sunt oameni care au traversat numeroase guvernări și schimbări politice și care au rămas în poziții importante indiferent de culoarea politică a celor aflați la putere.
Unul dintre cele mai spectaculoase exemple este Lucian Pahonțu, șeful Serviciului de Protecție și Pază. Acesta conduce SPP de aproximativ 21 de ani și a rămas în funcție de-a lungul mandatelor lui Traian Băsescu, Klaus Iohannis și, ulterior, Nicușor Dan. Deși, teoretic, ar fi trebuit să iasă la pensie încă din decembrie 2024, Pahonțu a continuat să conducă instituția.
La BNR, longevitatea are o istorie și mai lungă
Cel mai cunoscut exemplu rămâne însă Mugur Isărescu, aflat în fruntea Băncii Naționale a României din 1990. Singura întrerupere a fost perioada decembrie 1999 – decembrie 2000, când Isărescu a ocupat funcția de prim-ministru în guvernul Emil Constantinescu.
Revenit la BNR, Isărescu a continuat să conducă instituția, iar mandatul său actual este valabil până în toamna anului 2029.
La BNR există și un alt exemplu important de longevitate. Florin Georgescu a ocupat funcția de prim-viceguvernator al Băncii Naționale timp de aproximativ două decenii, până în 2024. Înainte de cariera îndelungată de la BNR, Georgescu a ocupat și funcții politice importante, inclusiv pe cea de ministru al Finanțelor și vicepremier.
Un alt nume cu o prezență îndelungată în zona instituțiilor economice este Bogdan Chirițoiu, președintele Consiliului Concurenței din 2009. Mandatul său a expirat în iulie 2026, iar instituția se află în această perioadă într-o situație de interimat. Potrivit analizei Libertatea, Chirițoiu și-ar dori un nou mandat.
La EximBank, Traian Halalai se află la conducere din 2012, iar în noiembrie 2024 a primit un nou mandat de patru ani. Funcția este una extrem de bine remunerată, declarațiile de avere indicând venituri consistente obținute de acesta de la banca de stat.
Un alt exemplu este Manuela Pătrășconiu, care conduce Compania Națională de Investiții din 2013. Numirea sa s-a produs într-o perioadă în care Liviu Dragnea era ministru al Dezvoltării, însă Pătrășconiu a rămas în funcție în ciuda numeroaselor schimbări politice care au urmat.
Și la Transgaz există un caz de longevitate. Ion Sterian ocupă de mai mulți ani poziții de conducere în companie, începând din 2013, traversând schimbări succesive de guvern și administrație.
Când funcția publică devine aproape permanentă
Un alt nume prezent în analiza Libertatea este Mihai Busuioc. Acesta a ajuns președinte al Curții de Conturi în contextul crizei politice din 2017, iar ulterior, în 2025, a primit un mandat de nouă ani ca judecător la aceeași instituție.
Lista este completată de Florin Iordache, fost parlamentar timp de aproximativ două decenii și una dintre figurile asociate controversatului episod al OUG 13. După plecarea din Parlament, în 2020, Iordache a ajuns președintele Consiliului Legislativ. Ulterior, legislația a limitat durata mandatelor la cinci ani, cu posibilitatea a cel mult două mandate, ceea ce înseamnă că actualul său mandat se poate întinde până în 2029.
Problema ridicată de aceste exemple nu este neapărat aceea că un om rămâne mult timp într-o funcție. Experiența și continuitatea pot fi, în anumite instituții, avantaje importante.
Întrebarea este însă cât de sănătos este pentru o administrație democratică atunci când aceleași persoane ajung să traverseze zeci de guverne, președinți și schimbări politice fără să fie cu adevărat înlocuite.
Pentru că, în timp ce politicienii se schimbă după fiecare ciclu electoral, există o categorie de oameni care pare să rămână aproape indiferent de rezultatul alegerilor.
Președinții pleacă. Premierii pleacă. Miniștrii pleacă. Partidele se schimbă.
Ei rămân.
Iar acesta este, poate, unul dintre cele mai interesante paradoxuri ale administrației românești: puterea politică se schimbă periodic, dar o parte din puterea instituțională pare să aibă propriul calendar.
