Dacă a fost weekend, cu siguranță a fost și un bun prilej pentru descoperirea unor locuri noi. Așa am pornit, din nou, către o altă destinație de mult uitată, care aștepta să ne spună povestea ei.
Uneori, nu chiar totul se găsește în apropiere. Este nevoie de timp și de răbdare pentru a străbate și alte zone unde ar putea exista ceva, explorarea urbană nefiind rezumată strict la locurile din „zona noastră de confort”.
Cu gândul de a descoperi ceva care să și marcheze, mai mult sau mai puțin, ieșirea de weekend, m-am oprit asupra unei destinații aparte: CONACUL OTETELEȘANU, din județul Giurgiu.
La prima vedere, în imaginile pentru articolele de pe blogurile altor vizitatori, am avut impresia că în fața mea este o casă desprinsă parcă din poveștile sau din filmele de Crăciun. Ceva, ca un spiriduș agitator, deja îmi spunea „Hai, trebuie să ajungi și aici, indiferent ce și cum!”.
Documentându-mă, totuși, un pic mai amănunțit, despre locul ce părea feeric la o primă impresie, aveam să aflu că este un fost conac ce a aparținut unuia dintre oamenii importanți din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza: IANCU OTETELEȘANU, cel care a ocupat funcția de ministru al Finanțelor și unul dintre cei mai mari filantropi din România. Oarecum în contrast cu cele mai devreme menționate, este faptul că, personajul nostru avea ca pasiune jocul de cărți, mereu având asupra sa cel puțin 1000 de galbeni (o sumă considerată uriașă, pentru acele vremuri), în momentul în care se afla la masa de joc. Există o poveste în care se spune că, moșia sa de la Măgurele, unde este amplasat Castelul Oteteleșanu din Măgurele, clădire aflată în incinta Institutului Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizica Materialelor), ar fi câștigat-o cu „un șapte de cupă norocos”. La cererea sa, peisagistul și arhitectul LUIGI MAYER, cel care a proiectat și amenajat, de altfel, și Grădina Cișmigiu, este cel care va amenaja, și la moșia de la Măgurele un parc.
Dar să revenim, acum, asupra domeniului de la Grădinari, la reședința de vară, cel parcă desprins din poveștile spuse în Ajunul Crăciunului, cel pe care am avut ocazia de a-l vizita atât în exterior, cât și în interior deși avertismentele de pe clădire indică un iminent pericol de prăbușire.
Construit la sfârșitul secolului al XIX-lea, în stil arhitectural neoclasic, frumosul conac de la Grădinari, avea să treacă și el printr-un proces foarte dureros prin care au trecut, în perioada comunistă, și alte clădiri cu importranță istorică ce au aparținut unor personalități marcante, mai exact avea să fie naționalizat. Fapt care, încet, încet, a contribuit la degradarea sa.
De la locuință destinată sezonului de vară, având un parc foarte bine întreținut și un salon pe care proprietarul îl destinase prânzurilor cu prietenii din oraș sau seratelor, conacul avea să devină, mai târziu, sanatoriu și cămin pentru copiii cu dizabilități.
După anul 1989, urmașii lui Iancu Oteteleșanu revendică imobilul și-l vând, apoi, unui cetățean de origine italiană, acesta având în plan construirea unui centru medical.
O dată ajunși în curtea conacului, nu am putut să nu remarcăm, la exterior, frumusețea elementelor neoclasice care încă se mai păstrează pe alocuri. Cărămida roșiatică, urmele de mușchi verde existente pe scări și pe fântâna rotundă aflată în fața casei, împreună cu frunzele și culorile toamnei, dau peisajului un aer de poveste, un aer care te face să te întrebi cum arăta domeniul de la Grădinari în vremurile bune.
Personal, deși încă nu este iarnă, mi-am imaginat un decor din poveștile de Crăciun, cu zăpezi mari, luminițe, brad împodobit care se zărește prin ferestrele luminate ale salonului, cîteva pisicuțe zglobii jucându-se la ferestre, iar afară, în fața porților, o sanie mare trasă de cai.
Poate că a și făcut parte dintr-o asemenea poveste, conacul. Sau dintr-o romanță de toamnă bacoviană. Astfel de case întotdeauna au poveștile lor sau, datorită farmecului care le înconjoară, au povești create de noi, cititorii, privitorii și călătorii în timp.
Atmosfera aparte, aerul misterios care domnea peste acel loc cerea și o incursiune în interiorul „casei din povești”, chiar dacă în avertismentele de pe ea și în informațiile găsite în spațiul on-line se spunea contrariul: peste tot, pe blogurile altor vizitatori, se vorbește despre o scară interioară, din lemn, prăbușită în totalitate, fapt care face imposibilă explorarea interiorului, aceasta pe lângă faptul că, structura de rezistență, deși purtând urmele unor încercări de consolidare, nu prezintă siguranță. Și totuși, ca explorator urban, nu prea ești mulțumit, la final, dacă știi că nu ai reușit să vezi mai mult din locul unde ai ajuns mai ales dacă acel loc este unul aparte.
Am ales să lăsăm „la ușă” temerile, fobiile, fricile de orice fel și am început să căutăm o cale de acces, alta decât ușile de la intrare acestea fiind, cum era de așteptat, încuiate și marcate cu un sticker pe care scria mare „ATENȚIE, OBIECTIV PROTEJAT VIDEO!”. Sincer, nu am văzut vreo cameră prin apropiere. Sau o fi prea bine ascunsă tocmai pentru a nu o vedea vizitatorii mai indrăzneți.
De găsit am găsit și „intrarea”, dacă îi pot spune așa. Din motive bine întemeiate, nu voi detalia partea acesta deoarece nu încurajez astfel de vizite chiar dacă eu le fac. Este, într-adevăr, o clădire cu un grad mare de risc de prăbușire, având în vedere starea în care se află la momentul actual.
Interiorul ei, foarte vag mai păstrează urmele a ceea ce a fost. Procesul de naționalizare prin care a trecut clădirea, și-a pus amprenta asupra ei într-un mod grotesc (acea tencuială în culoare, parcă, specifică erei în care „Toată lumea trebuie să fie egală cu toată lumea.” ). Nu am putut să nu observ începuturile lucrărilor de consolidare și restaurare, peste tot fiind afișe cu diverse coduri și marcaje, iar în zonele unde altădată au fost uși de acces acum sunt montați „popi” din fier.
O altă clădire frumoasă, o clădire căreia îi putem crea o mulțime de povești chiar dacă are deja una a ei, ar putea fi readusă la viață, ar putea fi un monument care „nu mai plânge”, dacă indiferența oamenilor nu ar prima.
Atât cât a permis timpul și spațiul am explorat, pe rând, câte un colț, încercând să îi reconstruiesc atmosfera de altădată.
Potrivit datelor pe care le-am găsit, fostul conac cu domeniul cu o suprafață de 1,5 hectare, ar fi fost scos la vânzare, la un moment dat, pentru suma de 700.000 de euro, iar la momentul actual este „marcat” ca fiind proprietate privată. Dar, cu toate avertismentele existente, nu am putut să nu pătrund în inima acestui loc misterios și să-l descopăr așa cum este el acum.
Foto: OTILIA BERCARU -galerie personală- TOATE DREPTURILE REZERVATE!!!!
