Alfonz Dodel
Baroneasa Emma Nicholson l-a vizitat pe Adrian Năstase la Jilava
Purtându-şi poşeta pe braţul ei stâng, doamna Baroneasă coboară din taxiul care opreşte în faţa porţilor impresionante ale Penitenciarului. Plăteşte şoferului o hârtie de o sută de lire, la care acesta răspunde sec că nu are să-i dea rest, după care dispare, în acordurile muzicii lui Guţă, cel care nu avusese noroc în amor, chiar dacă la români se spune că Dragobetele stimulează potenţa şi încurajează libidoul.
Năstase, melancolic, priveşte pe fereastra bibliotecii, unde stă de trei ceasuri şi meditează la taina nemurii puterii politice. Încearcă să posteze un text pe blog, dar se simte istovit.
Baroneasa trece de percheziţia obligatorie pentru orice vizitator şi, cu coafura londoneză puţin răvăşită, îl vede pe El. La rându-i, El pare încă şi mai răvăşit: Emma! Adrian! Cei doi se îmbrăţişează vizibil emoţionaţi. Ea îi întinde lui o plasă de portocale, el îi întinde ei un vraf de cărţi. Uite cât de mult am scris de când mă ţin ăştia aici! Sub greutatea cărţilor şi a emoţiilor, ea cade în genunchi. Am artrită, mărturiseşte ea. Ar trebui să merg la băi, poate la Techirghiol. Staţiunile noastre balneare au dispărut, Emma. Emma crede că va muri.
Cei doi se privesc ochi în ochi şi lăcrimează. Gardianul lăcrimează şi el. Toţi cei din penitenciar îl iubesc pe Năstase, aşa cum şi Năstase îi iubeşte pe ei. Prezenţa lui Dragobete se simte pretutindeni. Chiar şi la Cotroceni, unde ochiul cu care Preşedintele priveşte prin luneta puştii fixate la fereastra biroului zăreşte inimioare roz-bombon, plutind ca nişte fluturi fericiţi. Degetul său tremură pe trăgaci, semn că trebuie să bea un păhărel.
Emma îi spune lui Adrian că în curând vor pleca de acolo. Împreună. Adrian o crede. Ştie că pentru asta a venit la el: ca să îl scape de acolo, să îi redea libertatea. Că pentru asta există Europa: pentru a-l repune pe el, pe Năstase, în Libertate. Şi poate şi în Putere. Căci ce rost ar mai avea Europa dacă nu acela de a-l repune pe Năstase acolo unde îi e locul?
Preşedintele priveşte cu ochiul său prin luneta puştii fixate la fereastra biroului. Deodată, plutind prin faţa Palatului, îi vede pe Năstase şi pe doamna Baroneasă, aidoma unor fluturi roz-bombon. Preşedintele apasă pe trăgaci. Degetul Preşedintelui nu mai tremură. Paharul pe care stă cererea de graţiere este gol.
Filele din cărţile lui Năstase zboară peste oraş, ca nişte frunze albe. Baroneasa crede că va muri de artrită.
