La 5/6 martie 1963, în închisoarea de la Râmnicu-Sărat, se stingea din viaţă Ion Mihalache, unul dintre cei mai importanţi lideri politici români din perioada interbelică. Hazardul, sau poate ironia sorţii, a făcut ca fostul preşedinte-fondator al Partidului Ţărănesc (1918-1926) să moară la exact 18 ani de la instaurarea guvernului Petru Groza şi la un deceniu de când, cu concursul binevoitor al lui Lavrenti Beria, părăsea această lume I.V. Stalin, responsabil moral pentru moartea a zeci de milioane de cetăţeni sovietici şi din alte state, inclusiv România postbelică. Comemorarea a o jumătate de secol de la moartea tragică a lui Ion Mihalache, născut în februarie 1882, în fostul sat muşcelean Goleştii-Badii (astăzi, parte a oraşului argeşean Topoloveni), într-o familie de foşti clăcaşi împroprietăriţi prin reforma Cuza-Kogălniceanu, ne prilejuieşte trecerea în revistă a câtorva aspecte legate de conţinutul şi semnificaţia activităţii sale politice şi sociale.
Un ţăran cu maniere elegante…
Născut şi crescut într-un mediu auster, marcat de grija zilei de mâine şi de contactul direct şi timpuriu cu munca fizică, Ion Mihalache nu s-a bucurat de condiţii favorabile pentru a deveni un om politic erudit, asemenea marilor lideri liberali şi conservatori de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Totuşi, a dovedit în numeroase rânduri o vie inteligenţă şi capacitate de perfecţionare, creativitate şi iniţiativă, completate cu un substanţial bun-simţ ţărănesc şi chiar cu o anumită doză de subtilitate. Astfel, în anul 1901 a absolvit „Şcoala Normală” (astăzi, Liceul Pedagogic) din Câmpulung ca şef de promoţie, iar în anii următori a făcut eforturi sistematice în direcţia organizării unei forţe politice care să reprezinte interesele ţărănimii române, obiectiv materializat în decembrie 1918, la doar câteva zile după proclamarea Marii Uniri. Instituirea sufragiului universal, egal şi direct, în aceeaşi perioadă, a propulsat acest partid şi pe tânărul său lider pe prima scenă a vieţii politice româneşti. Chiar şi în această calitate, Mihalache nu a renunţat la îmbrăcămintea tradiţională de la sate, purtând cămaşa ţărănească, fără cravată, peste pantaloni, inclusiv la ceremoniile oficiale. La peste 40 de ani, a început să înveţe franceza, germana şi engleza, pe care a ajuns să le vorbească destul de bine. De asemenea, a deprins unele maniere elegante, specifice elitei social-politice a timpului său, ceea ce i-a atras admiraţia şi respectul unor adversari politici. „Ştie şi să mănânce”, spunea despre el liderul conservator Alexandru Marghiloman (1854-1925), în decembrie 1919, când fusese numit pentru prima dată ministru.
.,, şi omologul său de peste Dunăre
O imagine de lider agrarian mult mai frust avea bulgarul Aleksandăr Stamboliiski (1879-1923), care a vizitat România în ianuarie 1921 şi noiembrie 1922. Iată ce scria despre el în ianuarie 1921, cu prilejul primei vizite, spumosul şi incisivul Constantin Argetoianu (1871-1955): „Mânca cu degetele, băga cuţitul în gură, îşi apuca furculiţa cu pumnul încleştat, ca pe un pumnal. Nu vorbea decât bulgăreşte, nu pricepea o iotă în altă limbă, vorbea cu gura plină, din care îi mai cădeau şi bucăţi din măcinişul măselelor şi îi mai curgea şi sos de pătlăgele pe bărbie”. În lumina acestui savuros text memorialistic, înţelegem mai bine ce a vrut să spună Marghiloman despre Mihalache. Mai ponderată în aprecieri, regina Maria a observat şi ea că înaltul oaspete avea doar manierele strict necesare pentru a fi acceptat într-un salon şi că nu vorbea decât limba maternă.
Ţărănismul – un socialism agrar?
În perioada 1918-1924, Partidul Ţărănesc s-a situat în mod clar în partea stângă a eşichierului politic. Astfel, lozinca luptei de clasă figura la loc de cinste în programul partidului, ca şi la socialişti şi comunişti, însă rolul principal revenea clasei ţărăneşti, care alcătuia majoritatea covârşitoare a populaţiei, atât în Vechiul Regat cât şi în România Mare, nu proletariatului industrial, destul de redus numeric. La începutul anului 1920, Ion Mihalache a elaborat un proiect de reformă agrară mai radical decât cel ce avea să fie adoptat în anul următor, în sensul că prevedea exproprieri de moşii şi, respectiv împroprietăriri de ţărani mai ample.
De asemenea, ţărăniştii români au militat pentru cooperativizarea agriculturii, ceea ce ar putea conduce la concluzia că ar fi fost nişte precursori ai comuniştilor, în această privinţă.
De fapt, deosebirile între ţărăniştii şi socialiştii români erau mult mai mari decât căutau să le prezinte unii adversari politici ai lui Mihalache, care îl etichetau pe acesta drept un bolşevic. Astfel, lupta de clasă nu excludea solidaritatea şi unitatea naţională, ci rezolvarea problemei ţărăneşti era considerată o condiţie esenţială pentru o asemenea solidaritate. Exemplul bulgar (şi sârb) era elocvent. Aici, după eliberarea de sub dominaţia otomană, marile moşii ale unor potentaţi turci au fost împărţite într-un mod destul de echitabil între ţăranii bulgari (sau sârbi), ceea ce a împiedicat apariţia unor clivaje sociale grave, cele două state balcanice, deşi sărace, fiind scutite de tulburări ţărăneşti de amploarea celor din România anului 1907. Spre deosebire de comunişti, de socialişti şi chiar de unii agrarieni din alte ţări, ţărăniştii români erau ataşaţi unor valori şi instituţii tradiţionale, precum Biserica şi Monarhia. În fine, cooperativizarea nu însemna comasarea prin orice mijloace a suprafeţelor cultivabile, aşa cum avea să se întâmple după 1949, ci îmbinarea avantajelor obiective ale agriculturii pe suprafeţe mari cu avantajele conferite de motivarea individuală a cultivatorilor direcţi. Însuşi Ion Mihalache a creat şi condus o fermă la Dobreşti, pe valea Cârcinovului, aproape de locurile natale, în încercarea de a oferi un model cât mai concret pentru progresul economico-social al satului românesc.
De altfel, în anul 1924, ţărăniştii români au renunţat la lozinca luptei de clasă, ceea ce a uşurat fuziunea cu Partidul Naţional condus de Iuliu Maniu, cu baza în Transilvania, act perfectat la 10 octombrie 1926. Se forma astfel Partidul Naţional Ţărănesc, formaţiune politică destul de hibridă şi neomogenă, în cadrul căreia Ion Mihalache a fost un puternic element de echilibru.
„Bolşevicul” cade victimă bolşevismului
Ascensiunea comuniştilor în viaţa politică românească, după 23 august 1944, l-a pus pe Ion Mihalache în faţa unor opţiuni dramatice. Antecedentele sale de stânga, din perioada anterioară lui 1924, i-au făcut pe comunişti să creadă că îl pot rupe de Iuliu Maniu şi că îl pot folosi ca pe un „tovarăş de drum” (aliat vremelnic). În 1945, când i-a fost confiscată ferma de la Dobreşti, întrucât, în mod simbolic, se înrolase ca voluntar în campania din 1941, pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei, i s-a oferit posibilitatea de a colabora cu guvernul Groza, însă a refuzat. În 1947, după înscenarea de la Tămădău, este arestat şi condamnat la temniţă grea pe viaţă. La jumătatea anilor 50, în momentul de respiro consecutiv dispariţiei lui Stalin, i se oferă şansa de a fi eliberat, în schimbul unei declaraţii de loialitate faţă de noul regim. Spre deosebire de Gheorghe Tătărescu şi Constantin Titel Petrescu, refuză acest târg, rămânând în închisoare, unde moare, în primăvara anului 1963, într-un moment când situaţia deţinuţilor politici din închisorile româneşti se ameliora continuu, ceea ce întăreşte ipoteza unui asasinat calificat, direct.
Moştenire politică
După 1989, Ion Mihalache a fost integrat panteonului naţional românesc, numele său fiind dat unor diverse obiective publice (un bulevard din Capitală, liceul din Topoloveni etc.). Totuşi, din punct de vedere politic, ţărănismul românesc este azi istorie. Chiar şi cvasi-defunctul P.N.Ţ.C.D. şi-a avut baza electorală în Ardeal şi în oraşe, fiind foarte slab reprezentat în zonele rurale din Vechiul Regat. Involuţia agrarianismului românesc (şi nu numai) are multiple explicaţii. Ne vom rezuma, în încheierea articolului de faţă, să reamintim o aserţiune citată de un alt reprezentant de calibru al ţărănimii din Muşcel, anume Petre Ţuţea: „Domnul şi doamna Mihalache vor ajunge la Câmpulung în două săptămâni, mergând cu carul tras de boi”.
George Ungureanu
