Nici un loc de pe planetă nu este mai bun decât îl fac oamenii care trăiesc acolo. Este foarte adevărat că „Omul sfinţeşte locul”, precum şi reciproca acestuia, aceea că omul poate spurca nu doar un loc, ci întreaga planetă.
Kant şi Hegel, contrar la mesajul aparent băşcălios din spatele titlului de mai sus, pot să vină şi la Piteşti, condiţia este ca şi piteştenii să-i dorească. Lucru cu atât mai puţin probabil cu cât Traian Băsescu, un vizionar şi reformist local, i-a alungat din România, punând greaua reformă a minţilor, înainte de toate, în spinarea tinichigiilor.
Problema pe care vreau să dezvolt este nu atât cultura generală sau dobândirea unor cunoştinţe din Kant şi Hegel, ci, pe de o parte, relevanţa învrednicirii cu studierea celor doi, şi, pe de altă parte, relevanţa şi, aş spune, chiar utilitatea contactului cu spiritul gândirii lor.
Ca fost profesor de filosofie, mi se pune adesea întrebarea dacă sunt „materialist” sau „idealist”, conform unei distincţii foarte uzitate înainte de 1989, când filosofia, aşa cum era ea, era studiată mai mult decât acum. Întrebarea mă face să surâd, deoarece lumea filosofiei, ca lume a gândirii, este mai nuanţată decât atât. N-ai cum să explici unui om în câteva cuvinte „cum stă treaba” în această privinţă. Este pe undeva o experienţă pe care trebuie să o deguşti personal şi care te urmăreşte toată viaţa. De curând, un fost elev, avocat între timp, m-a rugat să-l orientez în (lecturile de) filosofie; aceeaşi experienţă am avut-o în urmă cu ceva ani din parte unei alte cunoştinţe, om de afaceri. Indirect, nici pe unul nici pe celălalt nu i-am putut ajuta, pentru că pur şi simplu nu există reţete universale, ci doar întreprinderi personale, mai ales că, presupun, căutau în filosofie un fel de revelaţie. Filosofia înseamnă iscodirea minţii, căutare, discuţii şi documentare. Ca să folosesc o analogie, nu o să înveţi să mergi pe bicicletă decât dat tu urci pe ea. Kant însuşi spunea că filosof nu te fac doctrinele pe care le înveţi, ci problemele pe care le ridici.
O mult mai bună reprezentare a filosofiei decât fanfaronii sau semidocţii o au oamenii cu simţul umorului sau proştii sadea. În ultima vreme la şcoală, elevilor care se plângeau că nu înţelegeau un amărât de text şcolăresc (probabil după atâtea „comentarii” literale), le recomandam să citească textul în mod distractiv, să caute să găsească toate „aberaţiile” de acolo şi să se distreze pe seama lor. Dar ştiţi cum e, ca să râzi de ceva trebuie să înţelegi şi poanta!
Spre ilustraţie, îmi vin în minte două reacţii din experienţa personală. Şeful unui prieten, maior pe la jandarmerie, care avea fata pe clasa a XII-a şi urma să dea la facultate, m-a consultat în privinţa opţiunilor posibile. I-am prezentat ceva din domeniul umanist, spre care avea aptitudine copilul său, o facultate locală de relaţii internaţionale, la care se lua în considerare şi media de la filosofie de la liceu şi, de asemenea, i-am spus că există şi o facultate de filosofie la Piteşti. Reacţia acestuia a fost stupefiantă, dar sinceră: „Mai există aşa ceva în România?”
A doua întâmplare i se datorează unui prieten, director de ziar local la acea vreme, absolvent al Politehnicii Bucureşti. În timp ce discutam cu el, a fost sunat de un redactor, sechestrat de directorul unei şcoli, unde se deplasase pentru documentarea unui caz de viol al unei eleve. I-am mărturisit amicului director de ziar că, în astfel de cazuri, jurnalistul nu ar trebui să aibă preocupări „metafizice”. Replica sa ironică a fost: „Eşti nebun, maître? Metafizica este doar pentru şefi!” Cu o altă ocazie, mi-a spus că nu poţi să conduci un ziar dacă nu l-ai citit pe Hegel. Era, bineînţeles, vorba de o metaforă.
Recent, Valentin Mureşan, profesor de etică la Universitatea Bucureşti, a participat la Piteşti la o dezbatere în marginea aplicaţiilor filosofiei în viaţa socială. A vorbit despre etica în organizaţii, o preocupare concretă în SUA sau UE, despre consilierul pe probleme de etică, etica afacerilor, un alt domeniu aplicativ în lumea occidentală etc. Mi-a revenit cu acest prilej în minte, încă o dată, starea de confuzie în care se găseşte societatea românească. Confuzie care nu este doar de natură economică, ci şi de natură morală, procedurală, de gândire fundamentală şi aplicativă în esenţă. Aşa se ajunge că, sub diverse imperative internaţionale, corecte de altfel, ajungem să ne asumăm măsuri care nu au fost în prealabil teme de dezbatere în vreun think tank sau la nivel public mai larg printr-o politică de advocacy. Ceea ce lipseşte este cultura, cel puţin procedurală, a dezbaterii, însoţită de exerciţiul gândirii aplicative, critice, comparative. Ei bine, toate acestea se datorează dacă nu unei culturi filosofice, atunci unui orizont şi atmosfere filosofice de problematizare. Dispreţul pentru gândire este, din păcate, foarte mare în România la ora actuală.
Întrucâtva, actualitatea lui Kant şi Hegel la Piteşti mi-a fost sugerată de discuţia în contradictoriu cu un om de presă deunăzi. Acestuia, altădată, văzându-l interesat de domeniu, i-am dăruit exemplarul meu din Critica raţiunii pure a lui Kant. Întâmplător sunt în domeniu şi am încercat să mă dumiresc nu doar asupra tâlcului unor doctrine, idei, concepte, argumente, contexte culturale, ci, în ultima vreme, asupra actualităţii şi perspectivei dinspre care se impune dialogul acestor autori cu prezentul. Sunt atât de multe perspective de abordare a unei singure lucrări încât, dacă eşti în temă, cel puţin cu o lectură de survol sau o documentare asupra lucrărilor, colecţiilor, editurilor, realizezi că un autor prolific sau o carte exemplară nu sunt reductibile la scheme didacticiste sau fragmente de carte. Personal, am înţeles că înaintea abordării analitice, pe care am exersat-o destul în facultate, este necesară perspectiva metafizică, a întregului, a sensului şi a rostului. Pentru Hegel, de exemplu, se impune o tehnică de lectură holistică (spre exemplificare vezi şi Hegel şi tradiţia hermetică). Pentru Kant, consideră unii, una analitică, dar în realitate este vorba tot de una holistică, a întregului, atâta vreme cât el însuşi spune literal că se ocupă de o „arhitectură a raţiunii”.
Filosofia veritabilă este un exerciţiu flexibil al minţii, al spiritului şi al înţelegerii, o glisare între abordarea contextuală şi cea a întregului, între analiză şi înţelegere (deci musai şi comparaţie), între orizontul teoretic şi decizia practică oportună, între metafizică ca şi rezolvarea de probleme punctuale, dar nu absolute. Managementul şi politica, de exemplu, pot trage mare folos din îndeletnicirea cu filosofia, oriunde. Trebuie doar să te prinzi că aşa stau lucrurile în lumea normală, de oriunde ai fi, de la Costeşti, Piteşti sau Ulan Bator. Da, până la urmă Kant, Hegel şi alţii pot venii şi aici, fără să fie nevoie de condiţii sau invitaţii excepţionale.
