Mihail Soare
Mai toată lumea din Argeş a auzit de Vila Miceşti, deşi sunt foarte puţini cei care şi ştiu ceva despre valorosul obiectiv arhitectural sau despre ilustrul prim proprietar şi ctitor al conacului. Fostă vilă de protocol a familiei Ceauşescu, intrată ulterior în patrimoniul RAPPS Olăneşti, a fost administrată în ultimii 23 de ani de inşi paraşutaţi acolo politic şi care de cele mai multe ori nu aveau nicio treabă cu activitatea de hotelărie şi alimentaţie publică, puşi doar să asigure îndestularea şi discreţia chiolhanurilor de partid. Înţeleg că mai nou, RAPPS-ul a pierdut-o, fiind acum în stăpânirea unui ciocoiaş de tip nou, al cărui nume nu prezintă interes, care ar fi preluat drepturile litigioase de la urmaşii legali, câştigând procesul şi devenind astfel proprietarul uneia din bijuteriile arhitecturii în stil neoromânesc clasic din ţara noastră.
Clădirea a fost proiectată de arhitectul român de origine olandeză Edmond van Saanen Algi, ajutat de inginerul Corani, fiind terminată în anul 1928, iar Casa Muzelor a fost construită în 1935. La ambele clădiri, Gheorghe Ungureanu a fost executantul şarpantelor, iar sculptorul Jurcă a creat decoraţiile. Clădirea principală construită în stil neoromânesc clasic, cu un turn de colţ, prezintă elemente arhitecturale specifice – coloane, colonada portalului, profiluri, basoreliefuri sculptate în piatră, amintind de reşedinţele boiereşti fortificate, dar şi de casele ţărăneşti din Muntenia subcarpatică. Apar elemente arhitecturale de farmec (loggia, turnul pe cinci niveluri şi foişorul). Zidăria este din cărămidă, planşeele principale din beton armat, iar pentru soclu s-a folosit piatră de râu. Conacul era compus din 22 de camere, dispuse pe patru niveluri, demisol, parter, etaj şi mansardă. Dintre toate încăperile, biblioteca şi salonul turcesc (un element des întâlnit în arhitectura vremii) erau abundent decorate, pereţii fiind acoperiţi de valoroasele pânze semnate Eustaţiu Stoenescu, Nicolae Grigorescu sau Nicolae Dărăscu. Şemineul din holul principal, ca şi celelalte, de altfel, a fost realizat de Ruffer, din ceramică veneţiană. Cealaltă clădire importantă a domeniului, cunoscută sub numele de Casa Muzelor, este, de fapt, o cabană inspirată din arhitectura tradiţională, fiind compusă din parter, etaj şi mansardă, cu terase generoase şi pitoreşti la primele două niveluri. La etaj s-a păstrat un şemineu Ruffer, din ceramică albastră, dar şi mare parte din mobilierul din lemn masiv. În parcul domeniului s-au aflat sau se mai află încă statui reprezentând personaje din mitologia greacă.
Despre Istrate Micescu se cunosc date relativ bogate, referitoare la activitatea sa de jurist, om politic (a fost şi ministru al afacerilor străine şi al justiţiei) şi profesor universitar .
S-a născut pe 22 mai 1881, în oraşul Ploieşti, în familia profesorului Nicolae Micescu. Studiile le-a făcut la Piteşti (Liceul I. C. Brătianu) şi Paris, unde şi-a luat licenţa în drept (1903) şi doctoratul (1906). După revenirea în ţară a profesat ca avocat, mai întâi la Baroul Argeş şi apoi la Baroul Ilfov, al cărui decan a fost în două rânduri (1923–1928, 1936), iar din anul 1912 a predat cursuri de drept civil şi filosofia dreptului la Facultatea de Drept din Bucureşti. În anul 1918, Istrate Micescu a devenit membru al Partidului Naţional Liberal, fiind ales deputat în trei legislaturi (1920, 1927 şi 1931), iar în 1931 este ales şi vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor. Odată cu instaurarea domniei regelui Carol al II-lea, Istrate Micescu s-a apropiat de grupul liberal condus de Gheorghe I. Brătianu, dar a revenit apoi la PNL. Imediat după alegerile din 1937, a făcut parte din guvernarea Goga-Cuza în calitate de ministru de externe (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938). Instaurarea dictaturii regale de la 10 februarie 1938 i-a adus lui Istrate Micescu „corvoada” elaborării unei noi Constituţii, care avea, de fapt, scopul legitimării noului regim. Proiectul, elaborat de el în liniştea patriarhală a Casei Muzelor, „îngrădeşte puterea regală, toate puterile statului izvorăsc din naţiunea română, iar regele nu este decât primul cetăţean al ţării, dar care se supune legilor acesteia”. Ulterior este numit membru al Consiliului Superior Naţional al Frontului Renaşterii Naţionale, senator în noul Parlament şi ministru al justiţiei în guvernul Gheorghe Tătărescu (24 noiembrie 1939 – 10 mai 1940).
În anul 1945, după venirea comuniştilor la putere, Istrate Micescu a fost exclus din barou. A fost apoi arestat, acuzat de „acţiuni de rezistenţă împotriva regimului de democraţie populară” şi condamnat la data de 1 iulie 1948 la sentinţa de 20 de ani de temniţă grea, găsindu-şi sfârşitul la Aiud, pe 22 mai 1951. La aflarea sentinţei, marele om politic şi avocat de geniu ar fi spus: „Mulţumesc generozităţii Înaltei Curţi că mi-a dorit o viaţă atât de lungă în care probabil voi face doi sau trei, iar restul îi veţi face voi!” Vila Miceşti se află pe lista monumentelor istorice din România, întocmită de Institutul Naţional al Patrimoniului sub numele „Ansamblul conacului Istrate Micescu”. Sperăm că Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului va urmări cu grija cuvenită, conform competenţelor sale morale şi legale, destinul acestui obiectiv fermecător. Aşa cum o vom face şi noi.
