Dacă în zilele noastre Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului a ajuns la o colaborare cu Casa Regală, astfel încât aici se construiește o catedrală pentru odihna veșnică a regilor României, lucrurile n-au stat întotdeauna așa. Între anii 1921-1923, la Argeș era episcop Visarion Puiu, fiind instalat de regele Ferdinand și ministrul 
Cultelor și Artelor, Octavian Goga. Din păcate, acesta intră în conflict cu Casa Regală și este nevoit să părăsească acest scaun doar după doi ani, p
entru că voia să ia niște dependințe ale episcopiei și să le transforme în grajduri. Referitor la această perioadă, episcopul explică de ce n-a mai rămas la Argeș: „Episcopia nu avea nici măcar o trăsură cu doi cai, cu ajutorul căreia să fac drumul până la gară şi îndeosebi vizitaţiunile canonice prin judeţe. În orîşelul mic al Curţii de Argeş şi pentru distanţa ce e între episcopie şi oraş, o trăsură trebuie vestită cu ore mai devreme. Din patru vizite canonice ni s-a cerut 400 lei pe 24 de ore, iar în judeţe câte 700 lei pe zi, salariul meu fiind de 4000 lei lunar. Impresionat cu totul neplăcut de asemenea lipsă, domnul ministru de culte, Octavian Goga, mi-a dat 40000 lei, sumă pe care o las acum urmaşului care va veni în locul meu la Argeş.”
S-a străduit foarte mult să recupereze reşedinţa episcopală în folosul Bisericii, după ce aceasta fusese preluată „în mod samavolnic” de Curtea Regală, iar locuinţa episcopală fusese amenajată în incinta grajdurilor familiei regale. Pentru rezolvarea acestor probleme, episcopul Visarion Puiu a purtat o intensă corespondenţă cu N. Iorga şi alte persoane din conducerea de stat. Am intrat în posesia a două scrisori trimise de către episcopul Visarion ministerului și Casei Regale, existente la Arhivele Naționale. 
Acest drept bisericesc a fost recunoscut în cele din urmă de regele Ferdinand, dar după cum nota episcopul „îndată după trecerea mea în Basarabia, cedarea jumătăţii de nord a locuinţei a fost anulată”.
La Argeș, slujbele se oficiau cu obiecte de cult de împrumut
Un alt aspect care l-a nemulţumit profund la preluarea acestei Eparhii era starea jalnică a obiectelor de cult cu care se oficiau sfintele slujbe. „Am slujit aici, scria el, în această frumoasă catedrală „micul Nazaret”, oficiind cu un potir şi un disc mai sărman decât un preot de parohie rurală, purtând engolpion şi cruce de împrumut.
Intransingenţa morală a ierarhului se vede şi din legătura sa duhovnicească cu clerul eparhiei, cler pe care dorea să-l ridice la înălţimea chemării sale. „Căci afară de grupurile de preoţi din capitalele judeţelor, Piteşti şi Slatina, mulţimea cealaltă nu dădea nici o nădejde de activitate evanghelică, ci numai de întreţinut datinile religioase în poporul mânat de vicii, între care alcoolismul satelor cu cultură de pruni pentru ţuică ai Argeşului făceau ravagii.
Era atâta distanţă între preocupările slabe bisericeşti ale acestei preoţimi şi ceea ce doream să fac cu ajutorul ei, încât adesea regretam că am primit scaunul vlădicesc al acestei eparhii, unde orice sforţare a mea găsea piedici în clerul slab, în amestecul politicienilor care, la venirea mea îndrăzneau să-mi pretindă numiri şi transferări de preoţi şi cântăreţi după placul şi interesele lor politice.” Din aceste motive, episcopul a fost nevoit ă[ plece din Argeș, la Roman. Ceva mai târziu, Nicolae Iorga l-a promovat membru de onoare al Ligii pentru Unitatea Culturală și l-a solicitat să patroneze Congresul acesteia care a avut loc între 6-7 mai 1922, la Curtea de Argeș.
