Citind cartea lui Ovidiu Ohanesian, începi sã înţelegi cã nimic nu este întâmplãtor şi de ce libertatea este greu de trãit într-o ţarã ca România.
Au trecut zece ani de la un eveniment pe care românii, în marea lor majoritate, nu au avut timpul necesar sã îl perceapã aşa cum ar fi trebuit, poate, în fond, eliberarea celor trei jurnalişti a însemnat un triumf care ar fi trebuit sã mulţumeascã pe toata lumea. Ovidiu Ohanesian aduce în discuţie motivele pentru care România nu se poate descotorosi de trecut.
Lucrurile se schimbã în aparenţã, dar, în, fapt ele rãmân aceleaşi. Ohanesian nu porneşte abrupt, el introduce cititorul în contextul social şi politic în care evenimentul urma sã se întâmple.
Anul 2005 era anul marilor aşteptãri, primul an de mandat al lui Traian Bãsescu, România rãsufla uşuratã dupã ce, teoretic, glonţul îi şuierase pe la ureche. Noua putere de la Bucureşti era garantul încetãrii oricãror tipuri de abuzuri.
Ovidiu Ohanesian scrie şi o face foarte bine, o face acaparând şi elaborând spaţii de dezbatere şi de echilibru între imaginile pe care le creeazã cu talent veritabil şi vocaţie. Cartea este un document scris în care autorul surprinde imagini şi scene, pe care le analizeazã, descrie personaje şi le caracterizeazã mimica şi gestica, încãrcând de viziune opera scrisã.
Mai presus de toate aceste lucruri, în tot ce scrie Ohanesian, troneazã atitudinea, curajul şi bucuria de a fi liber. Cartea are momente tensionate, totodatã existã o avalanşã de informaţii care te pun efectiv pe gânduri, te solicitã şi te epuizeazã într- un mod plãcut. Întreaga istorie este atât de bine racordatã la prezent, încât lumile se suprapun cãtre o analizã de viziune.
Expunerea acelei lumi( 2005) surprinde aspecte teribil de interesante din mediile implicate în descrierea autorului. Lumea pe care Ohanesian o creioneazã prinzând rãdăcini se dezvoltã, el reuşind sã se desprindã, sã fie deasupra evenimentelor, deşi participã activ la ele.
Cartea ridicã totodatã o serie de întrebãri, de suspiciuni care incitã şi mai mult cu privire la subiectul de dicuţie. Din pãcate, în jurul acestui subiect s- a aşternut o tãcere ciudatã, iar reapariţia acestei cãrţi, la zece ani distanţã de la eveniment, este în mãsură să stârneascã interesul, şi spiritual combativ al oamenilor liberi pentru care posibilitatea de a gândi şi acţiona sunt piloni de bazã în evoluţia ulterioarã a societãţii româneşti.
Nu este de ajuns sã condamni ceva, fãrã a avea condamnaţi şi nici sã judeci lucruri pe care nu le-ai trãit. Ştiu cã societatea civilã din România are carenţe grave în foarte multe situaţii, dar toate astea trebuie sã se termine la un moment dat. Problemele descrise în carte de Ohanesian, întrebãrile ridicate de el sunt definitoriii pentru cei care vor sã formuleze rãspunsuri, doar cã rãspunsurile trebuie sã genereze soluţii şi ele trebuie sã elibereze, sã detoxifice societatea, sã îi dea o şansã pe care, sunt sigur, cã o meritã şi pentru care România frumoasã a suferit æi şi-a pãstrat o linie dreaptã, fãrã întreruperi sau ocolişuri.
Ovidiu Ohanesian este unul dintre cei care mi-au demonstrat mereu cã existã o şansã adevaratã ca România sã îşi revinã. Este foarte greu, dupã 50 de ani de comunism, alţi 25 de ani de democraţie, în care criminalii încã mai dau lecţii de moralitate la televizor şi România nu ştie încã numãrul celor care au murit la revoluţie pentru o democraţie care a subjugat în loc sã elibereze.
Cartea lui Ovidiu Ohanesian rãspunde la o serie de întrebãri pe care nici mãcar nu le ridicã. Are acest dar. Te face sã înţelegi de ce foarte multe lucruri nu au putut sã se întâmple. Aşa cum ar fi trebuit. Cred cã acesta este marele merit al cãrţii. Actualitatea subiectelor tratate în ea este cea care dã o valoare realã cãråţii, una care te aduce cu picioarele direct în realitate. Şi mai cred cu tãrie cã este foarte important în viaţã sã îţi dai seama cã toate au un rost, cã meritã sã lupţi în continuare, meritã sã aperi adevãrul, fãrã sã îţi pui vreo secundã problema dacã vei reuşi.
Am citit cartea lui Ovidiu Ohanesian. Am înţeles multe lucruri. Altele m-au pus pe gânduri.
Dar peste toate acestea, am avut un sentiment de mulţumire pentru cã am citit o carte foarte bine scrisã, o carte în care umorul, tensiunea şi informaţiile înşirate pur şi simplu conduc cãtre o formã clarã a ce înseamnã viaţa şi moartea stând împreunã, pe malul unui orizont din ce în ce mai plutitor.
Andrei Novac
