Mihail Soare
Toată lumea amatoare de cancanuri o ştia ca fiind prima soţie a lui Adrian Păunescu. Pentru mine a fost dintotdeauna şi a rămas pentru totdeauna doamna Constanţa Buzea. Doamnă, ca titlu de nobleţe, desigur. A scris laudativ la adresa volumului meu de versuri „Înger de prisos”, iar exigenţa recunoscută a domniei sale m-a făcut să cred că sunt dator să nu renunţ la literatură . „La dumneavoastră (mi-aş fi dorit din suflet să-mi zică tu, aşa cum îi zici fratelui, cerului sau iubitei) îngerii sunt de prisos şi înţeleg până peste poate treaba asta, pentru că nici ai mei nu se simt prea bine. De-aia am şi publicat prin ‘72, parcă, antologia „Leac pentru îngeri”, mi-a scris odată. Acum câteva zile, încărcată de suferinţă, dar distinsă şi demnă ca o eroină de tragedie greacă, a pus capăt unei succesiuni inimaginabile de morţi cu iz de blestem neînţeles, plecând acolo unde puţini din cei care-şi dau obştescul sfârşit sunt primiţi. Muriseră fostul ei soţ, fiica lor, Ioana, iar dispariţia sa trebuie să-i fi sunat ca un soi de eliberare. A scris fermecător şi nu puţini sunt criticii care o consideră, ca poet, superioară prolificului Adrian Păunescu. Cel căruia, nu ştiu cum naiba, poeziile remarcabile, precum „Iluzia unei insule”, îi sunt cvasinecunoscute. Cine a citit volumul „Roua plural” înţelege cine a fost Constanţa Buzea: doamna aceea care scria poezii cu gust dulce-amărui de viaţă de parcă viaţa n-ar fi altceva decât vers, iar versul n-ar fi altceva decât suferinţă, şi căreia îi spun şi acum, ca mai mereu, doar atât : „Sărut mâna!”
Leac pentru îngeri
Sunt tristă, dar de tine niciodată.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri şi marţi, vineri şi luni.
Săraci în zile, cine ştie, trecem
Legaţi la gât de lungi copilării
Ninşi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naşte, a iubi.
Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist
(Constanţa Buzea)
