Călătorind la marginea oraşului
Dacă într-o zi, Marco Polo ar sosi în oraşul nostru, oare ce ar povesti el Marelui Han Kubilai despre cele văzute? Şi ce nume de femeie misterioasă ar da el cetăţii aflate?
După ce am parcurs Oraşele invizibile ale lui Calvino, am simţit că-mi pot făuri alţi paşi şi altă privire care să-mi străbată oraşul, după cum am simţit că-mi pot făuri o altă minte care să imagineze alte nume de femei misterioase dintre care unul să fie numele oraşului meu.
Nu ştiu dacă Marele Aventurier şi Descoperitor veneţian a poposit vreodată în oraşul meu şi nici dacă oraşul acesta a fost vreodată cu adevărat oraşul meu. Vor fi întotdeauna unii care să spună că da, după cum vor fi alţii care să spună că nu. Vor fi cei care cândva au spus da, iar acum vor spune nu, ca nişte martori temători sau doar din fire mincinoşi.
Nu ştiu despre mine ce se va spune, dacă sunt temător sau doar din fire mincinos, însă nicicum nu mă pot împiedica să spun că într-una din zilele ce au fost, am văzut cu proprii ochi fantoma lui Marco Polo sosind cu un tren fantomă în fantoma Gării Piteşti.
Nu ştiu dacă fantoma Veneţianului eram chiar eu sosind într-un loc pe care nu îl părăsisem niciodată, dar pe care cu toate astea simţeam că abia atunci îl vedeam pentru prima oară. Şi poate că şi el, Marele Han, fusese atins de bagheta magică a Timpului Distrugător, un Zeu cumplit ce transformă totul în imagini groteşti, aşa încât îl regăseam azi, la ceasul falsei mele sosiri, sub chipul unui stăpân al cărui ego nestăvilit prădase totul în calea sa, asemenea hoardelor barbare ce forţează deopotrivă aşezări şi oameni să renunţe la propriile chipuri pentru a lua chipul aceluia.
Parcul de agrement de la marginea Pădurii Trivale
Vedeam acolo o râpă stearpă pe care mai demult ni se spusese că va fi un parc de agrement. Oamenii se apucaseră să sape un bazin de înot. Împrejmuiseră mai înainte totul cu un gard atât de înalt şi de impenetrabil, încât muncitorii nu au mai reuşit niciodată să îl străpungă. Ce lucruri înspăimântătoare or fi găsit ei în bazinul acela secat de i-a făcut pe muncitori să îşi piardă minţile şi să lase totul pradă abandonului? Unii spun că fiare sălbatice îngrozitoare ar fi ieşit din beznele pădurii şi şi-ar fi înfipt colţii direct în sufletele lor, făcându-i să dispară pentru totdeauna, ca şi cum nu ar fi fost niciodată. Singură, martoră tăcută, râpa de la marginea pădurii, cea în mijlocul căreia se cască şi mai adânc bazinul secat, pare că îşi aşteaptă în continuare o împlinire pe care ştie că nu o va găsi niciodată.
Cine sunt cei care au fost abandonaţi?
Vedeam dincolo un bloc de locuinţe asemenea unui cadavru uriaş de beton din care atârnau bucăţi de carne intrate în putrefacţie, în care cineva săpase ferestre rămase pe veci închise. Cine erau cei care priveau din spatele acelor ferestre şi cine erau cei spre care aceştia nu vroiau să privească? Multiplicate la infinit, chipuri ale Marelui Han se vedeau pe sine de la ferestrele cu jaluzele putrezite, se vedeau cu ochii lor ieşiţi din orbite şi nu puteau să mai suporte.
Vedeam dincoace o florărie de pereţii căreia atârnau jerbe funerare, căci în oraşul acela nu mai erau îndrăgostiţi care să fi oferit flori iubitelor, ci doar oameni şi lucruri care mureau, dar nu erau ultime drumuri pe care să le conducă; o altă echipă de muncitori, manevrând utilaje şi maşini nefireşti, încercau de zor să asfalteze aceste ultime drumuri, dar de fiecare dată în ele apăreau alte şi alte gropi, în care oameni şi lucruri refuzau să se aşeze.
Vedeam oameni care îşi pierduseră minţile de disperare, cărând cărucioare ruginite pe care erau încărcate pungi de plastic doldora de amintiri, ca şi cum acestea ar fi fost lovite de o epidemie şi acum trebuiau incinerate pentru a limita riscul de contaminare.
De aici, încotro?
Vedeam oameni aşteptând sosirea altor oameni care să vină să îi ia şi să îi ducă de acolo.
Poate că eu eram ultimul om care ar mai fi putut face asta, dar jerba funerară ce atârna de pereţii dărâmaţi ai florăriei era prea mult prea scumpă. Iar eu nu eram destul de bogat. Iar eu nu puteam să îi însoţesc pe ei pe ultimul drum, în care se căscau la nesfârşit atâtea gropi în care ei refuzau să se aşeze.
