A trecut ceva timp de când nu v-am mai spus poveștile trecătorului anonim. De ce? Pentru că… nu l-am mai întâlnit. Asta până azi, când, l-am revăzut. Cum era? Trist, furios, scârbit. Din ce cauză? Din cauza unui sistem bolnav și mizerabil care nu face decât să ne transforme de la o zi la alta. Și nu în bine! M-am oprit să-i strâng mâna. M-a rugat respectuos să-i dau o țigară. Hmmmm, știam că mai aveam una singură. Am scos pachetul ușor șifonat și i l-am întins spunându-mi, în gând, „Dă-o dracu’, oricum vreau să le las definitiv!”
Și-a aprins-o și a început să soarbă cu poftă fumul gri în timp ce privea în gol ușor gânditor.
-Vreau să-ți spun o poveste! Una foarte tristă și vreau să mă asculți cu atenție! Îmi spuse privindu-mă dintr-odata în ochi.
Și mi-a spus-o și l-am ascultat. A fost printre puținele dăți când am simțit furia adânc înrădăcinată a unui om. L-am înțeles de ce era așa.
În rândurile de mai jos citiți și voi povestea pe care am ascultat-o cuvânt cu cuvânt spusă de omul care niciodată nu-și dezvăluie numele.
„Un băiețel de 14 ani a murit în fosa unei școli din Vâlcea. A căzut după ce i-a ridicat capacul, iar un bloc de beton de aproape 50 de kilograme a căzut peste el. I-am găsit greu numele. Internetul nu i-l reține decât în gazetele locale. Îl cheamă Claudiu, vine dintr-o familie modestă și acasă mai are doi frați. A murit pentru că a visat că poate mai mult. Ca orice băiețel de vârsta sa. În presa centrală e doar un alt copil care și-a găst sfârșitul în hazna. Un fapt statistic și banal în țara care nu reușește să-și apere copiii de moarte în școlile de unde mai marii zilei fură zeci de milioane de dolari.
Nici lui, știrea nu-i reține numele. A murit în curtea școlii, căzând pe gheață. El a murit, bătut de un coleg. Nu a fost nimeni să-i despartă.
Paul avea 12 ani. Un coleg i-a arătat o schemă de lupte și a căzut în cap. Profesorii nu au spus familiei nimic, deși știau. I s-a făcut rău și l-au operat de apendicită. A murit la Spitalul din Timișoara, cu zile, căci a ajuns prea târziu.
Alexandru din Obârșia de Câmp, Mehedinți, a murit înjunghiat de un coleg mai mare, la școală. Unde ar fi trebuit să fie în siguranță. Doar că la ultima oră, profesoara nu a mai venit și nici cineva să-i ție locul. Așa că i-au lăsat de capul lor în clasă. Sute de oameni au venit la înmormântare din toate satele învecinate, fierbând a mânie, cu gândul la copiii lor.
Pe Ștefan l-au dat afară din clasă că puțea. A băut o sticlă de spirt și a adormit în râpă. L-au găsit o săptămână mai târziu. Mort de frig. A scăpat așa de bătaia de acasă și de bătaia de la școală. S-a dus la mama lui, care plecase de un an.
Nicoleta avea opt ani când a murit în haznaua școlii. Ea a căzut acolo cu două colege care au apucat să se salveze. O simplă plasă de protecție le-ar fi protejat. Și un constructor care să nu-și bată joc de oameni. Și niște autorități care să verifice dacă există respect. Nicoleta a murit înecată, stimați miniștri. Înecată în căcat. La asta vreau să vă gândiți.
Să vă gândiți câtă vreme vor dura procesele voastre. În care se va judeca dacă ați furat școala românească de zeci de milioane de euro, laolaltă cu mari vânzători de softuri. Nu mă miră că v-ați fi năimit la banii lor. Nu mă miră că v-a luat pe toți din 2000 până acum.
V-ați întrebat vreo secundă dacă nu cumva – în timp ce vă lăudați cu super-tehnologia de care se bucura școala din România – v-a mai rămas ceva de făcut? Să găsiți cumva soluții ca ei, copiii, să se întoarcă cu siguranță și în viață de la școală? Sau aici nu a venit niciun investitor global să vă propună programe pentru mileniul trei? Nu cumva aici nu era nimic de furat sau era mai greu?
Iar dacă o fi să vă condamne – și chiar dacă n-o fi, luați lista asta și vă gândiți la ea, mâncători de c***t ce sunteți!”
Aceasta a fost o nouă poveste din partea trecătorului anonim și am vrut să o împărtășesc cu voi.
