România riscă să ajungă din nou într-o situație în care nota de plată a dezechilibrelor economice să fie achitată prin măsuri dure. Un eventual program cu Fondul Monetar Internațional ar putea aduce restructurări masive în sectorul public, privatizări, concesionarea unor servicii și reduceri de cheltuieli, într-un scenariu care le amintește multora de anii ’90.
Nu înseamnă că România este în acest moment într-un program FMI sau că aceste măsuri au fost decise. Este însă scenariul discutat de analiști în cazul în care situația finanțelor publice s-ar deteriora suficient de mult încât statul să nu mai poată găsi finanțare în condiții sustenabile pe piețele internaționale.
Economistul Adrian Negrescu avertizează că, într-o asemenea situație, ajustarea ar putea fi una extrem de dură.
„Se va tăia în carne vie”, este avertismentul lansat de analist, care consideră că România ar putea fi obligată să intervină radical asupra cheltuielilor statului.
Ce ar putea cere FMI
Într-un asemenea scenariu, una dintre principalele ținte ar fi companiile de stat și aparatul administrativ.
România are un număr foarte mare de întreprinderi și societăți controlate de stat, iar unele dintre acestea acumulează pierderi și depind constant de bani de la buget. O eventuală restructurare ar putea însemna închiderea unor companii, privatizarea altora sau concesionarea unor servicii.
„Vor vinde tot ce se poate”, este una dintre concluziile prezentate în analiza privind scenariul unei intervenții a FMI.
În paralel, presiunea ar putea ajunge asupra administrației publice. Reducerea numărului de posturi, reorganizarea instituțiilor și disponibilizările ar putea deveni măsuri inevitabile într-un program sever de reducere a deficitului.
Ținta nu ar fi neapărat sectoarele esențiale precum sănătatea sau educația, ci, în primul rând, zonele administrative considerate supradimensionate.
România are sute de mii de angajați în administrația publică, iar digitalizarea și reorganizarea instituțiilor ar putea fi folosite ca argument pentru reducerea numărului de posturi.
Pentru angajații de la stat, o asemenea perspectivă ar însemna însă o schimbare radicală: mai puține posturi, criterii mai dure de performanță și restructurări care ar putea afecta inclusiv instituții considerate până acum stabile.
Lecția anilor ’90
Românii care au trăit anii ’90 își amintesc că termenul „reformă” a fost asociat atunci cu închiderea fabricilor, disponibilizări masive, privatizări și dispariția unor întregi industrii.
România a încheiat primul acord cu FMI în 1992, după prăbușirea economiei comuniste și intrarea într-o perioadă de transformare economică extrem de dureroasă.
A urmat o perioadă în care economia de stat a fost restructurată profund, iar numeroase întreprinderi au fost privatizate sau închise.
Problema este că o eventuală ajustare din prezent ar găsi România într-o situație diferită, dar cu unele vulnerabilități asemănătoare: deficit bugetar ridicat, datorie în creștere și costuri tot mai mari pentru finanțarea statului.
Potrivit analizei prezentate de Adrian Negrescu, România ajunge să se împrumute anual cu zeci de miliarde de euro pentru a-și acoperi necesarul de finanțare, inclusiv pentru plata cheltuielilor curente ale statului.
Iar dacă accesul la finanțare devine prea scump sau prea dificil, presiunea pentru o intervenție externă poate crește.
FMI nu înseamnă automat „dezastru”, dar banii vin cu condiții
Un eventual acord cu FMI nu trebuie privit automat ca un faliment al României. Fondul poate furniza finanțare și poate contribui la stabilizarea unei economii aflate sub presiune.
Problema este însă prețul ajustării.
Banii veniți printr-un program FMI sunt, de regulă, legați de angajamente privind reducerea dezechilibrelor, reformarea administrației, controlul cheltuielilor și creșterea veniturilor bugetare.
În funcție de situația economică și de condițiile negociate, acestea pot însemna măsuri care lovesc direct în nivelul de trai.
Iar organizația Oxfam a avertizat recent asupra tendinței de creștere a obiectivelor de reducere a cheltuielilor impuse în cadrul unor programe FMI, exprimând temeri privind revenirea la politici de austeritate asemănătoare celor aplicate în trecut.
Potrivit analizei citate, obiectivele medii de reducere a cheltuielilor ar fi crescut de la aproximativ 0,21% din PIB în 2018 la 0,85% în 2025.
Criticii acestor politici susțin că o ajustare fiscală brutală poate afecta serviciile publice, investițiile și populația cu venituri mici.
Cine ar suporta nota de plată?
Într-un scenariu de „terapie de șoc”, întrebarea esențială nu este doar cât trebuie economisit, ci cine va suporta costul economiilor.
Statul ar putea încerca să reducă aparatul administrativ, să vândă sau să restructureze companiile de stat, să limiteze cheltuielile și să reformeze sistemele de pensii și salarii.
În același timp, presiunea fiscală asupra populației și companiilor ar putea crește pentru majorarea veniturilor bugetare.
Pentru omul obișnuit, o asemenea perioadă ar putea însemna simultan taxe mai mari, servicii publice restructurate și o piață a muncii mai dificilă.
De aceea, avertismentul privind o nouă „terapie de șoc” nu trebuie ignorat, dar nici transformat într-o certitudine.
România nu este, în acest moment, într-o situație în care FMI să fi preluat controlul asupra economiei. Însă dezechilibrele bugetare și costurile finanțării statului sunt probleme reale, iar modul în care vor fi rezolvate va determina dacă ajustarea va fi graduală și controlată sau dacă, în cazul unui derapaj major, va deveni una impusă de circumstanțe și mult mai dureroasă.
Anii ’90 au arătat cât de brutal poate fi plătită o reformă făcută sub presiune. Întrebarea este dacă România va reuși să-și repare singură finanțele înainte de a ajunge în situația în care altcineva să-i spună ce trebuie tăiat.
