Am rasfoit zilele trecute o carte a lui Sartre, întrebându-ma totodata ce ar mai putea fi pastrat din filosofia sa, la moda cândva, criticata astazi oarecum îndreptatit. Fara sa intru în prea multe detalii de cultura filosofica pedanta, unul dintre lucrurile lasate de Sartre, care este valabil si astazi, este o atenta si subtila analiza a sentimentelor. A acelora care ne definesc ca oameni si nu ca neoameni.
Rusinea, spune el, este una din modalitatile cruciale prin care ne raportam unii la altii. Bineînteles, doar cei care au trait acest sentiment pot sa realizeze acest lucru. Sunt de acord ca exista nesimtiti, dar nu cred ca exista nesimtiti absoluti, ci doar bolnavi. Cei care nu traiesc sentimente de rusine, de regret sau de cainta pentru greselile – hai sa le spunem magarii totusi – pe care le-au facut, dupa cum am vazut într-un documentar, sunt psihopatii. Într-un alt documentar, se vorbea chiar de o categorie speciala de psihopati, psihopatii corporatisti, cei care-si manipuleaza fara scrupule subalternii pentru atingerea propriilor scopuri: un spor la salariu, vreun target batos, o promovare, o cariera dementa, o avere sau pur si simplu nebunia lacomiei sau a puterii.
Daca esti normal, chiar daca petreci o buna parte din viata facând fel de fel de magarii, presupun ca vine o zi în care ne încearca, fara voia noastra, si un astfel de sentiment precum rusinea, daca nu regretul sau cainta. Discutând pe aceasta tema cu un prieten, mi-a povestit cazul unui unchi de-al sau cu situatie, colonel în armata, care si-a parasit prima sotie si copilul, de care niciodata nu s-a mai interesat. Ulterior, fata sa din a doua casatorie, în care a investit foarte mult, nu a vrut sa-l mai recunoasca. Nu a suportat si, între timp ajuns un simplu batrân, s-a sinucis.
Într-un alt documentar, realizat de un medic confruntat în cariera sa cu situatii de moarte clinica, erau prezentate câteva cazuri în care cei reveniti din aceasta stare relatau nu experienta fericita a tunelului de lumina, ci o experienta terifianta, de iad. Unul dintre acestia povestea ca în momentul în care a facut „trecerea” i-au aparut în fata ochilor toate lucrurile urâte pe care le facuse semenilor sai si atunci l-a cuprins o rusine teribila. Majoritatea celor care experimentasera în moartea clinica aceasta stare terifianta spuneau ca, alaturi de un întuneric profund, resimtisera o singuratate sufleteasca de nesuportat. În ceea ce ma priveste, cred ca ceea ce numim realitate este ceva mult mai vast decât starea de ignoranta si de iluzii în care suntem angrenati în aceasta viata prin „cursa sobolanului”.
Ma întreb, cu toate acestea, daca cei precum cel care fura pâinea de la gura altuia ca sa se ghiftuiasca el, daca medicul care nu acorda suferindului atentie fara spaga, daca profesorul care-si hartuieste elevii, indiferent de situatia materiala a parintilor, ca sa vina la meditatie, daca politicienii si oamenii de afaceri verosi, care au facut avere prin rapt, sunt totusi normali, daca sunt vizitati din când în când de acest sentiment de control, adica rusinea?!
