Capitolul I – Familia Aristocrată
În reședința Primului Ministru, pe un fotoliu de catifea roșie, cu broderii aurii, stătea tolănit Iacob cel Tânăr, un motan de rasă nobilă, cu blană sură și privire pătrunzătoare. Chiar dacă numele îi sugera tinerețe, Iacob avea deja vârsta respectabilă de opt ani și era tatăl a trei pui năzdrăvani. Deși se scurseseră multe generații de la năzdrăvăniile stră-stră-stră-bunicului său Iacob cel Viteaz, Iacob cel Tânăr încă mai păstra puțin din rasa norvegianului de pădure! Totuși, mariajele de tot felul ale strămoșilor săi, cu pisici din tot felul de rase, l-au făcut să arate mai degrabă ca o pisică obișnuită de pe la gospodăriile de la țară decât ca un pisoi cu origini nobile. Anii își puseseră amprenta pe Iacob ,,cel Tânăr’’, perii albi, burta și favoriții nefiind tocmai specifice unui motan din prima tinerețe. Soția sa, Contesa Maria, o pisică siameză cu ochi de safir, dormita pe pervazul ferestrei, lăsându-și blana să strălucească în razele soarelui de primăvară bucureșteană.
Familia lui Iacob cel Tânăr locuia în aripa de est a reședinței oficiale, având la dispoziție trei încăperi spațioase, mobilate după gustul lor felin. Primul Ministru, domnul Andrei Vasilescu, un bărbat aflat la a doua tinerețe, cu tâmple cărunte și ochelari cu ramă subțire, era mândru să găzduiască cea mai faimoasă familie de pisici din România. Relația lor era una de respect reciproc: Iacob primea onorurile cuvenite unui aristocrat, iar Primul Ministru beneficia de prestigiul asocierii cu dinastia felină. În plus, cum locuința premierului se afla lângă un parc, familia de pisici se ocupa, aproape zilnic, și de stârpirea rozătoarelor care, la un moment dat, îi invadaseră grădina și subsolul.
În acea după-amiază de duminică, Iacob își adunase familia pentru una dintre obișnuitele lecții de istorie.
— Copii, astăzi vă voi povesti despre stră-stră-străbunicul vostru, marele Iacob, cel care a salvat Bucureștiul de ciuma lui Caragea, începu Iacob cel Tânăr cu vocea sa gravă.
Cei trei pui se așezară în semicerc în fața tatălui lor. Maximilian, cel mai mare, cu blana neagră ca tăciunele, asculta cu interes moderat, gândindu-se probabil la concertul punk al trupei „Ghearele Rătăcite” la care urma să meargă diseară. Sofia, singura femelă dintre pui, elegantă și atentă, își aranja meticulos blana albă în timp ce aștepta începerea poveștii. Ultimul născut, Theodor, care purta numele bunicului său, un motan tigrișor cu ochi verzi și curiozitate nemărginită, se foia nerăbdător.
— Așa cum vă spuneam de atâtea ori, în anul 1813, Bucureștiul a fost lovit de o epidemie cumplită de ciumă. Domnul Țării Românești era pe atunci Ioan Gheorghe Caragea. Strămoșul nostru, Iacob cel Viteaz, a fost primul care a observat legătura dintre șobolani și răspândirea bolii. În timp ce oamenii mureau cu sutele, el a organizat prima brigadă felină anti-șobolani, salvând orașul de la pieire totală.
— Dar de ce nu i-au ridicat o statuie? întrebă Theodor, cu ochii mari.
— Pentru că oamenii, mai ales românii, rareori recunosc meritele pisicilor, interveni Contesa Maria, care se trezise și se alăturase lecției. Stră-stră-stră-bunicul vostru, Iacob cel Viteaz, nu are nici măcar un mormânt în secțiunea pentru animale de la Bellu, este înmormântat într-o comună de pe lângă Giurgiu, de statuie-nici vorbă! Dar familia noastră știe adevărul, și asta e cel mai important.
— Și după aceea, ce s-a întâmplat? întrebă Sofia, care auzise povestea de nenumărate ori, dar se prefăcea interesată pentru a-și mulțumi tatăl.
— După ciuma lui Caragea, familia noastră a continuat să joace un rol crucial în istoria României. În 1848, străbunicul Iacob al III-lea a fost alături de revoluționarii pașoptiști. Se spune că a dormit pe masa pe care s-a semnat Proclamația de la Islaz. Apoi, în timpul Războiului de Independență din 1877, un alt strămoș al nostru a traversat Dunărea împreună cu armata română și a ajutat la comunicațiile dintre unitățile militare.
Maximilian își dădu ochii peste cap. Auzise povestea de prea multe ori.
— Tată, dar nu crezi că unele dintre aceste povești sunt puțin… exagerate? întrebă el cu un ton rebel.
Iacob cel Tânăr își înfoie mustățile, ofensat.
— Nici vorbă! Arhivele familiei noastre sunt impecabile. Fiecare generație a ținut un jurnal, transmis din tată în fiu. Pot să-ți arăt documentele, dacă nu mă crezi. Și, ai grijă pe unde te mai sui, primului ministru i-a luat o oră să te dea jos din copac sâmbătă, ai apărut și la televizor! Nu suntem, totuși, pisici tomberoneze ca să ne facem de cap prin copaci!
Contesa Maria interveni conciliant:
— Max, tatăl tău are dreptate. Vezi pe unde mai umbli… Cât despre poveștile familiei, istoria noastră este bine documentată. Și, fie că îți place sau nu, sângele lor curge prin venele tale.
Maximilian oftă și își întoarse privirea. În ultima vreme, relația sa cu tatăl devenise tensionată. Pasiunea lui pentru muzica punk și prietenii din subcultura felină urbană îl îndepărtaseră de tradițiile aristocratice ale familiei.
Iacob cel Tânăr continuă:
— În timpul Primului Război Mondial, stră-străbunicul vostru a servit ca pisică de transmisiuni pentru armata română. Iar în al Doilea Război Mondial, un alt străbunic de-al meu a fost decorat pentru servicii aduse contrainformațiilor, deși documentele sunt încă clasificate.
— Și în comunism? întrebă Sofia, care se interesa de această perioadă sumbră.
Fața lui Iacob se întunecă.
— Perioada comunistă a fost dificilă pentru familia noastră. Am fost considerați „elemente burgheze” din cauza trecutului nostru aristocratic. Mulți dintre rudele noastre au fost expulzate din casele lor. Bunicul meu a fost forțat să trăiască în pivnițele Bucureștiului ani buni. Dar niciodată nu și-a pierdut demnitatea. Și când a venit Revoluția din 1989, a fost printre primele pisici care au intrat în clădirea Televiziunii Române.
În acel moment, ușa camerei se deschise, și intră Primul Ministru, Andrei Vasilescu.
— Iacob, ești aici. Te căutam. Avem o chestiune importantă de discutat, spuse el, privindu-l pe motan cu respect.
Iacob cel Tânăr se ridică cu demnitate. Inițial, nu înțelesese ce îi spusese premierul. Nu înțelegea limbajul omenesc, cum nici premierul nu înțelegea limbajul pisicesc. Cu toate acestea, cu ajutorul unui aparat bazat pe inteligență artificială pus la dispoziție de către serviciile de informații plus căștile aferente, cei doi puteau comunica. Era ultima tehnologie, una de care știau doar câțiva oameni din anturajul premierului. Pe vremuri, erau oameni care înțelegeau limbajul pisicesc, așa cum în București majoritatea pisicilor încă înțelegeau limbajul oamenilor. Din păcate, Iacob nu era una dintre ele. Își bagă căștile în urechi, iar premierul repetă rugămintea…
— Sunt la dispoziția dumneavoastră, domnule Prim Ministru, răspunse, ferm, Iacob.
Contesa Maria le făcu semn puilor să se retragă, dând celor doi intimitate.
Primul Ministru se așeză pe un scaun din apropiere și își drese vocea.
— După cum știi, săptămâna viitoare va avea loc un eveniment istoric: restaurarea monarhiei constituționale în România. Carol al III-lea va fi încoronat la Catedrala Patriarhală. Ca Prim Ministru, am primit invitația de a participa împreună cu… consilierii mei apropiați.
Iacob cel Tânăr înțelese aluzia și își îndreptă spatele, mândru.
— Vă mulțumesc pentru onoare, domnule Prim Ministru.
— Nu doar tu ești invitat, Iacob. Va fi prezent un grup select de pisici diplomatice, inclusiv felinele ambasadorilor. Este prima dată când pisicile sunt recunoscute oficial la un astfel de eveniment de stat. Este o recunoaștere a rolului vostru în istoria națională.
Iacob simți un val de mândrie. În sfârșit, după secole de contribuții nedocumentate în cărțile de istorie ale oamenilor, pisicile primeau recunoașterea meritată.
— Va fi cea mai mare onoare pentru familia noastră, domnule Prim Ministru.
— Știu că pot conta pe tine să reprezinți cu demnitate nu doar rezidența oficială, ci întreaga comunitate felină din România. Ceremonia va fi transmisă în direct la televizor, așa că… comportă-te exemplar.
După plecarea Primului Ministru, Iacob cel Tânăr se întoarse la familia sa, plin de entuziasm.
— Ați auzit? Suntem invitați la încoronarea Regelui Carol al III-lea!
Contesa Maria scoase un mieunat de încântare, în timp ce Sofia începu imediat să se gândească la ținuta potrivită. Theodor sări de bucurie, iar Maximilian păru, pentru prima dată în multe săptămâni, interesat de afacerile familiei.
— Pot să vin și eu? întrebă Maximilian, surprinzându-și tatăl.
Iacob cel Tânăr zâmbi. Poate că această oportunitate ar putea readuce familia împreună.
— Desigur, fiule. Este o ocazie istorică. Toată familia va fi prezentă.
Capitolul II – Încoronarea și Scandalul
Catedrala Patriarhală strălucea în lumina reflectoarelor. Era o zi răcoroasă de primăvară, iar cerul Bucureștiului era de un albastru intens. Pe străzile adiacente, mii de oameni se adunaseră să fie martorii revenirii monarhiei în România. Erau aceiași oameni care, cu niște săptămâni în urmă, protestau împotriva a ceea ce mai rămăsese din republică…
În interiorul catedralei, elita politică și culturală a țării aștepta cu nerăbdare începerea ceremoniei. În partea dreaptă a navei centrale, pe un podium special amenajat, se afla delegația felină – douăzeci de pisici aristocrate, reprezentând diverse instituții și ambasade. Iacob cel Tânăr, împreună cu Contesa Maria și cei trei pui ai lor, ocupau locul central, în calitate de reprezentant al Guvernului României.
Iacob era îmbrăcat cu o eșarfă tricoloră miniaturală și purta la gât medalia familiei, un artefact vechi de două secole. Contesa Maria avea un colier de perle delicate, iar puii purtau insigne cu stema regală.
Maximilian, contrar așteptărilor tatălui său, se comporta impecabil. Privea cu interes la arhitectura catedralei și părea absorbit de solemnitatea momentului. Sofia stătea dreaptă, conștientă că toate privirile (și camerele de televiziune) erau îndreptate spre ei. Micuțul Theodor era fascinat de costumele strălucitoare ale gardiștilor regali.
Lângă delegația română se aflau pisicile ambasadorilor. Printre ele, Felix, motanul gras și portocaliu al ambasadorului francez, care discuta în șoaptă cu Iacob:
— Mon ami, ce onoare extraordinară pentru comunitatea noastră. În Franța, pisicile nu sunt încă invitate la ceremoniile oficiale.
— Într-adevăr, a fost nevoie de secole pentru această recunoaștere, răspunse Iacob mândru.
De cealaltă parte a lui Iacob stătea Árpád, motanul ambasadorului maghiar, cu blana sa albă și pete negre distinctive. Era cunoscut pentru temperamentul său dificil și pentru opiniile sale controversate privind istoria regiunii. Iacob îl salutase politicos, dar încerca să mențină o distanță prudentă.
Ceremonia începu cu intrarea patriarhului, urmat de clerul înalt. Apoi, sunetul trompetelor anunță sosirea viitorului rege. Carol al III-lea, un bărbat înalt și privire solemnă, păși în catedrală alături de viitoarea regină, Alexandra, o femeie elegantă în rochie lungă de mătase albă și cu pantofi cu toc înalt, cu picioarele acoperite cu ștrampi fini, specifici ținutei regale.
Încoronarea decurse conform protocolului. Când Carol al III-lea și Regina Alexandra au fost oficial încoronați, uralele mulțimii din exteriorul catedralei au răsunat până înăuntru. A urmat momentul intonării Imnului Regal-Trăiască Regele, noul imn de stat, iar apoi a început marșul militar „Treceți Batalioane”.
Tocmai atunci, Iacob auzi un mormăit dispretuitor din partea lui Árpád.
— Imnul cuceritorilor, șopti motanul maghiar destul de tare pentru a fi auzit de delegația felină română. Transilvania nu va uita niciodată!
Iacob simți cum blana i se înfoaie involuntar. Era conștient de istoria complicată a regiunii, dar consideră comentariul complet nepotrivit pentru un asemenea moment solemn.
— Te rog să păstrezi respectul cuvenit ceremoniei, șopti el către Árpád.
Motanul maghiar îl privi cu dispreț.
— Voi, românii, vă bucurați de monarhia care a subjugat popoarele. Familia mea a suferit mult în timpul Regelui Ferdinand.
Maximilian, care auzise schimbul de replici, se apropie de tatăl său, pentru a-l susține. Sofia și Theodor, simțind tensiunea, se lipiră de mama lor.
— Nu este momentul pentru astfel de discuții, insistă Iacob, încercând să mențină calmul.
Árpád scoase un miorlăit disprețuitor.
— Dinastia voastră de pisici se pretinde eroică, dar nu sunteți decât niște lingușitori ai puterii. Ce a făcut marele Iacob decât să prindă șobolani? Asta facem toate pisicile!
Aceasta a fost picătura care a umplut paharul. Indiferent de locație și de împrejurări, onoarea strămoșului său era sacră pentru Iacob. Fără să mai stea pe gânduri, se repezi la motanul maghiar cu un miorlăit furios.
Se iscase învălmășeală printre pisici. Felix, motanul francez, încerca să-i despartă, în timp ce alte feline diplomatice priveau șocate. Maximilian, în loc să-l tempereze pe tatăl său, se alătură luptei, lovindu-l pe Árpád cu laba.
Exact în acel moment, Regele Carol al III-lea și Regina Alexandra ieșeau din catedrală, trecând pe lângă podiumul felin. Învălmășeala pisicilor atrase atenția reginei, care se întoarse spre sursa zgomotului. În acea fracțiune de secundă, motanul maghiar, încercând să scape de Iacob, sări spre alaiul regal.
Ceea ce a urmat a părut să se desfășoare cu încetinitorul. Ghearele lui Árpád agățară delicații ștrampi ai reginei, sfâșiindu-i instantaneu. Regina Alexandra scoase un țipăt surprins, trăgând instinctiv de rochie, ceea ce îl făcu pe Árpád să se agațe și mai tare. Regele se întoarse să o ajute pe soția sa, moment în care Iacob, în încercarea de a-l prinde pe Árpád, sări și el, agățându-se involuntar de pantalonii regelui.
Țesătura fină cedă sub presiunea ghearelor feline și, în câteva secunde, pantalonii regelui erau făcuți franjuri în partea de jos.
Camerele de televiziune, care transmiseseră în direct întreaga ceremonie, surprinseră momentul jenant. În mai puțin de un minut, fotografiile cu incidentul erau deja virale pe rețelele sociale.
Gărzile regale interveniră rapid, îndepărtând pisicile și escortându-i pe rege și pe regină spre ieșire. Primul Ministru, care asistase neputincios la întreaga scenă, era alb la față. Restaurația era chiar opera sa politică, operă care era pe punctul de a se duce pe apa sâmbetei, înainte de a începe, tocmai din cauza pisicilor sale!
Iacob, realizând gravitatea situației, se retrase rușinat alături de familia sa. Contesa Maria îl privea dezamăgită, în timp ce Sofia și Theodor erau speriați. Doar Maximilian părea satisfăcut de întorsătura evenimentelor, cu o sclipire rebelă în privire.
— Ce ai făcut, Iacob? șopti Contesa Maria. Ai distrus tot ceea ce familia noastră a construit de secole!
Iacob nu putea decât să privească în jos, conștient că, indiferent de provocarea primită, reacția sa fusese nepotrivită pentru un diplomat și reprezentant al guvernului.
În drumul spre reședință, nimeni nu vorbi. Atmosfera era apăsătoare. Când au ajuns, i-a întâmpinat secretarul Primului Ministru, cu o expresie gravă.
— Iacob, Primul Ministru dorește să te vadă. Imediat.
Motanul intră în biroul lui Andrei Vasilescu, își băgă aparatul de tradus în urechi, pregătit pentru consecințe. Primul Ministru stătea la birou, cu telefonul la ureche, vorbind tensionat.
— Da, Maiestate, înțeleg perfect. Vă asigur că se vor lua măsuri imediate… Da, incidentul este regretabil… Vă rog să transmiteți scuzele mele sincere Reginei Alexandra… Sigur, știți că sunt cel mai loial politician monarhiei românești.
După ce închise, se întoarse spre Iacob cu o expresie de furie abia stăpânită.
— Realizezi ce ai făcut? Tot Mapamondul era cu ochii pe noi, a fost un moment istoric pentru România, totul umbrit de un… un incident felin! Toate canalele de știri vorbesc doar despre asta. „Pisicile au atacat familia regală” – ăsta e titlul principal pe toate site-urile! După ce niște netrebnici de președinți au îngropat republica, mi-a luat ani de zile să conving societatea și Parlamentul pentru a schimba Constituția și să revenim la monarhie! Am trimis cei mai buni diplomați pe care îi mai avem și am fost în zeci de delegații pentru a o convinge pe Alteța Sa să vină pe tronul României! Putea sta, liniștit, în Suedia și să huzurească până la 100 de ani, dar a venit aici ca să…
Iacob încercă să se apere:
— Domnule Prim Ministru, motanul ambasadorului maghiar a insultat memoria strămoșului meu și…
— Nu mă interesează! îl întrerupse Vasilescu. Ești un diplomat, pentru numele lui Dumnezeu! Trebuia să ignori provocarea. Acum, Casa Regală cere explicații, probabil Maiestatea Sa își blesteamă zilele că a venit rege aici, parlamentul vrea o sesiune extraordinară, probabil una pentru vreo moțiune de cenzură împotriva mea, că abia așteaptă opoziția să mă facă harcea-parcea, iar publicul… publicul se împarte în două tabere: cei care râd de noi și cei care sunt furioși.
Se apropie de fereastră, privind spre grădinile reședinței.
— Îmi pare rău, Iacob, dar voi fi nevoit să iau măsuri. Din acest moment, ești retrogradat. Nu vei mai participa la evenimente oficiale. Familia ta poate rămâne în reședință, dar statutul tău de consilier felin principal este suspendat.
Pentru Iacob, această veste era mai dureroasă decât orice pedeapsă fizică. Întreaga sa identitate era construită în jurul poziției sale oficiale, a continuării tradiției familiei sale.
— Înțeleg, domnule Prim Ministru, spuse el cu demnitate. Accept consecințele acțiunilor mele.
Dar lucrurile erau departe de a se fi terminat. În zilele următoare, incidentul de la încoronare a generat o adevărată isterie mediatică. Emisiuni televizate analizau secțiune cu secțiune înregistrarea video, comentatorii criticau decizia de a invita pisici la un eveniment de asemenea importanță, iar social media era plină de meme-uri cu „motanul rebel” și „regele în franjuri”. Iacob, plictisit, dar și supărat, zapa telecomanda televizorului, într-o seară, uitându-se și ascultând ce comentau ziariștii pe acest subiect:
–Oare cine se crede premierul ăsta de paie care a făcut harcea-parcea societatea și care a adus un rege care nici măcar nu știe nici să dea ,,Bună ziua!’’ în românește? Un fel de Richelieu, popa ăla al francezilor care te condamna la moarte pentru orice și care stătea non-stop cu pisicile în brațe? Mai bine le-ar elibera pe Dâmbovița, că au ajuns șobolanii în București cât ăia de pe Sena! Și știu Parisul, că acolo am stat ani de zile! Am trecut acum două seri pe malurile Dâmboviței, șobolanii de acolo arătau de parcă erau câinii maidanezi de pe vremea lui Crin Halaicu! Așa erau de mari…Te-ri-bil! vorbea pe post, cu o voce rârâită, cunoscutul realizator Ion Baniciu. Iritat, Iacob schimbă canalul.
–Când toată lumea era cu ochii pe noi, tu ce faci, domnule, aduci zeci de pisici la încoronarea singurului rege din Sud-Estul Europei? Toată treaba asta cu restaurația, cu noua monarhie românească a început să pută a căcat, domnule, dar a căcat de pisică, nu din celălalt, cum puțea republica! Eu nici nu aș da vina pe Vasilescu, dau vina pe națiunea asta de cretini care nici nu știe ce vrea! Suntem o țară de dobitoci, asta suntem! vitupera cunoscutul jurnalist Tudor Cristescu pe un alt post!
Cea mai vocală dintre toate era realizatoarea TV Viorica Dumbravă, care a dedicat emisiuni întregi „criticii feline”. Deși acreditată la evenimentele premierului, nu o dată realizatoarea TV l-a călcat pe coadă, la propriu, pe motanul Iacob. Mereu s-a scuzat că ,,din greșeală’’, lucru fals… Nici măcar colegii săi de la postul TV nu înțelegeau de ce Viorica Dumbravă urăște așa de rău pisicile:
— Dragi români, voi, ăștia, care iubiți națiunea și republica! Am ajuns să ne facem de râs pe plan internațional din cauza unor… pisici! Ce urmează? Să invităm câini la ședințele de guvern? Papagali în Parlament? Este inadmisibil ca un animal să compromită un moment istoric, bine, momentul lor istoric, dar fie și așa, tot ne-am făcut de râs pe tot globul! Ați văzut mai devreme ce scria secretarul de stat american despre acest incident, cum au comentat casele regale din Europa! Case regale adevărate, nu ce fac ăștia acum, pe banii noștri! Iar Vasilescu, om din cauza căruia au fost anulate 3 rânduri de alegeri prezidențiale pentru a ne băga pe gât o monarhie anacronică și deșănțată ce crede? Că poate păcăli milioane de români în halul ăsta? Zât, bă! România asta nu este crescătoria voastră de pisici!
Opinia publică începea să se întoarcă împotriva prezenței pisicilor în spațiile oficiale. Primăria Capitalei a anunțat rapid interzicerea accesului felinelor în instituțiile publice, iar alte orașe au urmat exemplul. Parcurile au instalat panouri cu „Accesul pisicilor interzis”, iar restaurantele care permiteau accesul animalelor de companie au început să specifice „doar câini”.
Pentru comunitatea felină din București, consecințele au fost devastatoare. Pisici care aveau roluri în diverse instituții – de la „motan de bibliotecă” la „pisică de teatru” – au fost concediate peste noapte. Iacob cel Tânăr devenise, fără să vrea, simbolul decăderii statutului pisicilor în societatea românească.
Capitolul III – Persecuția
Vara anului 202… a devenit cunoscută în comunitatea felină drept „Vara Persecuției”. După incidentul de la încoronare, autoritățile locale din București au implementat măsuri din ce în ce mai restrictive împotriva pisicilor.
Într-o dimineață călduroasă de iulie, Iacob cel Tânăr privea pe fereastra reședinței oficiale, observând cum muncitorii primăriei instalau un nou semn la intrarea în Parcul Cișmigiu: „Pisicile sunt interzise pe teritoriul parcului. Amenda: 500 de lei.”
— Nu e corect, spuse Sofia, care stătea lângă tatăl său. Eu mă jucam în Cișmigiu cu prietenele mele.
Iacob oftă adânc.
— Știu, draga mea. Dar asta e situația acum. Trebuie să fim prudenți și să așteptăm să treacă această nebunie.
În camera alăturată, Contesa Maria încerca să-l consoleze pe Theodor, care plângea după ce aflase că nu va mai putea merge la grădinița pentru pui de pisică, închisă de autorități sub pretextul unor „probleme de igienă”.
Maximilian intră în cameră, cu blana ciufulită și o privire furioasă.
— Tocmai am aflat că au anulat concertul „Ghearelor Rătăcite” de săptămâna viitoare. Primăria a revocat autorizația clubului pentru „găzduire de animale periculoase”. Este ridicol!
— Maximilian, te rog să-ți păstrezi calmul, îi spuse Iacob. Nu putem face nimic în acest moment decât să așteptăm.
— Să așteptăm? explodă Maximilian. În timp ce comunitatea noastră e persecutată? Prietenii mei trăiesc pe străzi acum! Cafeneaua cu pisici de pe Calea Victoriei a fost închisă. Adăposturile pentru pisici fără stăpân sunt suprapopulate și subfinanțate. Și tu vrei să stăm și să așteptăm?
Contesa Maria, care auzise discuția, intră în cameră cu Theodor.
— Max are dreptate, Iacob. Nu putem sta pasivi. Trebuie să facem ceva.
Iacob se simțea prins între loialitatea față de Primul Ministru, care îi oferise în continuare adăpost familiei sale, și responsabilitatea față de comunitatea felină din București.
— Ce propui să facem? Să organizăm un protest? Oamenii ne consideră deja o amenințare.
În acel moment, telefonul din cameră sună. Era o linie directă cu biroul Primului Ministru. Iacob răspunse, apăsând butonul cu laba, nu înainte de a-și fi pus translatorul AI în urechi…
— Iacob, te rog să vii imediat în biroul meu, se auzi vocea secretarului. Este urgent.
Cu inima strânsă, Iacob se îndreptă spre biroul lui Andrei Vasilescu. Când intră, îl găsi pe acesta discutând aprins cu Ministrul Sănătății și cu Directorul Institutului Național de Boli Infecțioase.
— Ah, Iacob, ai venit, spuse Primul Ministru, făcându-i semn să se apropie. Avem o situație delicată de discutat.
Ministrul Sănătății, o femeie de vârstă mijlocie cu ochelari groși, îl privi pe motan cu scepticism.
— Ești sigur că… îl întrebă ea pe Primul Ministru, arătând spre Iacob.
— Da, sunt sigur, răspunse Vasilescu ferm. Iacob este de încredere și ar putea avea informații valoroase.
Se întoarse spre motan:
— Iacob, în ultimele două săptămâni au fost raportate mai multe cazuri de o boală misterioasă în sectorul 3 al Capitalei. Pacienții prezintă simptome neobișnuite: febră înaltă, tuse severă, și în unele cazuri, pete roșii pe piele.
Directorul Institutului, un bărbat în vârstă cu păr alb și privire pătrunzătoare, continuă:
— Am analizat probele și am descoperit o bacterie necunoscută. Pare să fie transmisă de… șobolani.
Iacob simți un fior rece pe șira spinării. Amintirea poveștilor despre strămoșul său și ciuma lui Caragea îi reveniră în minte.
— Cât de gravă este situația? întrebă el.
— Deocamdată avem 27 de cazuri confirmate, dintre care 5 în stare critică, răspunse Ministrul Sănătății. Dar ceea ce ne îngrijorează este rata de răspândire. Modelele noastre epidemiologice sugerează că în două săptămâni am putea avea mii de îmbolnăviri dacă nu intervenim.
Primul Ministru își frecă tâmplele, vizibil stresat.
— Problema este că infrastructura de control al rozătoarelor din București este… insuficientă. Firmele specializate nu fac față. Iar metodele chimice sunt limitate din cauza riscurilor pentru populația umană.
Iacob înțelese imediat unde bate Primul Ministru.
— Aveți nevoie de pisici, spuse el direct.
— Exact, confirmă Vasilescu. Ironic, nu? Acum o lună, am interzis pisicile în locurile publice. Acum, avem nevoie disperată de ele pentru a preveni o potențială epidemie.
Iacob rămase tăcut câteva momente, cântărind situația. Era o oportunitate perfectă de a reabilita imaginea pisicilor în societate, dar în același timp, se simțea folosit.
— Ce doriți exact de la mine, domnule Prim Ministru?
— Să organizezi o… brigadă felină anti-șobolani, spuse Vasilescu. Exact cum a făcut strămoșul tău în timpul ciumei lui Caragea. Avem nevoie de pisici experimentate, organizate în echipe care să patruleze zonele afectate.
— Și ce se va întâmpla după ce criza va fi rezolvată? întrebă Iacob, neîncrezător. Ne veți trimite înapoi în umbră?
Ministrul Sănătății interveni:
— Domnule Prim Ministru, chiar credeți că acest… animal poate înțelege gravitatea situației?
Iacob își înfoie coada, ofensat.
— Înțeleg perfect gravitatea situației, doamnă Ministru. Înțeleg și ipocrizia autorităților care ne persecută când le e convenabil și ne caută ajutorul când au nevoie de noi.
Primul Ministru ridică mâna, cerând calm.
— Iacob, înțeleg frustrarea ta. Promit că, dacă ne ajuți acum, voi face tot posibilul să schimb percepția publică despre pisici. Voi anula toate ordinele restrictive și voi promova o lege pentru protecția și drepturile felinelor.
Iacob îl privi pe Vasilescu drept în ochi, evaluându-i sinceritatea.
— Am nevoie de mai mult decât promisiuni, domnule Prim Ministru. Vreau un angajament scris. Și vreau ca familia mea să fie reabilitată public.
Spre surprinderea sa, Vasilescu fu de acord imediat.
— Vei avea tot ce ai cerut. Acum, timpul presează. Poți organiza brigada?
Iacob se gândi la comunitatea felină din București, la prietenii lui Maximilian care trăiau pe străzi, la toate pisicile afectate de măsurile discriminatorii.
— Pot și o voi face. Dar am nevoie de libertate de mișcare pentru toate pisicile implicate și de un canal de comunicare direct cu autoritățile.
— Consideră că le ai, spuse Primul Ministru, vizibil ușurat. Operațiunea trebuie să înceapă cât mai curând posibil.
Iacob dădu din cap afirmativ și se îndreptă spre ușă. Înainte de a ieși, se întoarse:
— Apropo, domnule Prim Ministru, voi avea nevoie de ajutorul fiului meu, Maximilian. El cunoaște comunitățile feline underground din București mai bine decât oricine.
Vasilescu zâmbi slab.
— Familia ta a salvat orașul o dată în istorie. Sper că poate face asta din nou.
Capitolul IV – Brigada Felină
În seara aceleiași zile, în subsolul reședinței oficiale, Iacob organiză o întâlnire urgentă cu familia sa. Le explică situația și planul autorităților.
— Este șansa noastră de a demonstra valoarea pisicilor pentru societate, spuse el. Dar va fi periculos. Șobolanii din ziua de azi sunt mai agresivi și mai numeroși decât cei din vremea strămoșului nostru.
Contesa Maria îl privi îngrijorată.
— Iacob, ești sigur că vrei să faci asta? Nu este responsabilitatea ta să salvezi orașul care s-a comportat în halul ăsta cu noi!
Iacob se plimbă îngândurat, coada lui mișcându-se ritmic. — Nu o fac pentru oameni, Maria. O fac pentru noi, pentru viitorul familiei noastre. Dacă nu oprim invazia, riscăm să pierdem tot ce am construit.
Theodor, fiul cel mai mic al lui Iacob, sări de pe rafturi cu entuziasm. — Eu vreau să lupt alături de tine, tată! Sunt pregătit!
— Ești prea tânăr, Theodor, interveni Sofia, sora lui mai mare. Dar eu pot să ajut. Am urmărit tehnicile tale de vânătoare ani de zile.
Bătrânul Theodor, celălalt Theodor, tatăl lui Iacob, prezent și el la întâlnire cu familia după săptămâni de pauză, își drese glasul. Blana sa albă arăta urmele numeroaselor lupte din tinerețe. — Nu subestimați dușmanul. În 2008, când am luptat în sectorul 4, am pierdut mulți prieteni buni. Șobolanii au inteligență colectivă și comunică între ei. Vor ști că veniți. Nu sunt vremuri prea bune nici pentru voi, nici pentru celelalte pisici din București. Cât despre mine, am o vârstă, în toamnă fac 21 de ani, mi-am trăit viața…
De altfel, bătrânul Theodor, deși, ca membru al celei mai cunoscute familii de pisici din România, primise o cameră, pe viață, la un hotel luxos de pisici din centrul Capitalei, prefera să trăiască într-o mansardă din Berceni.
— De aceea nu vom merge singuri, spuse Iacob, privind spre un colț întunecat al încăperii.
Din umbră apăru Vasile, un motan masiv cu blană neagră și o cicatrice pe spate. Era temut și respectat în egală măsură în toate cartierele orașului. — Am răspândit vestea. Până mâine, vom avea cel puțin treizeci de pisici gata de luptă, mormăi el cu vocea lui răgușită. Chiar și motanii vagabonzi din Dristor au acceptat să ni se alăture.
— Și cei din Ferentari? întrebă Iacob.
Vasile zâmbi enigmatic. — Mi-au cerut prea mult pește în schimb, dar până la urmă au fost de acord. Știu că dacă nu oprim șobolanii acum, vor fi următorii afectați.
— Bine, spuse Iacob, ridicându-se. Planul este următorul: ne împărțim în cinci echipe, fiecare acoperind un sector al sistemului de canalizare. Sofia și Vasile vor coordona echipele din nord. Eu voi conduce echipa centrală. Obiectivul nostru principal este să găsim și să eliminăm regina coloniei.
Iacob derulă o hartă veche a canalizării orașului pe podea. Fusese furată cu luni în urmă din biroul primarului, într-o operațiune despre care nimeni nu discuta deschis.
— Conform informațiilor noastre, regina se ascunde aici, în zona vechii fabrici. E păzită de cele mai feroce exemplare. Va fi riscant, dar dacă o eliminăm, colonia se va destrăma.
— Și dacă eșuăm? întrebă Maria, încă îngrijorată.
Iacob privi pe rând fiecare membru al familiei sale. — Nu vom eșua. Suntem pisici din neamul Motănescu. De două secole, strămoșii noștri au protejat acest oraș. Vom dovedi încă o dată de ce blazonul familiei noastre trebuie respectat.
În dimineața următoare, la prima oră, curtea reședinței era plină de pisici de toate culorile și mărimile. Unele elegante, cu blană lucioasă, altele cu cicatrici de luptă și priviri dure. Toate veniseră cu un singur scop: să salveze orașul de invazia rozătoarelor.
Primarul și consilierii priveau uimiți de la ferestre mulțimea felină. Pentru prima dată în istorie, pisicile din toate cartierele orașului își uniseră forțele pentru o cauză comună.
Iacob păși în fața tuturor, privirea lui verde strălucind în lumina dimineții. — Astăzi, fraților și surorilor, vom rescrie istoria. Astăzi, oamenii vor învăța să ne respecte din nou!
Un cor de miorlăituri aprobatoare se ridică în aer, iar Brigada Felină porni spre prima bătălie din războiul care avea să fie cunoscut mai târziu drept „Marea Purificare”.
Capitolul V – Marea Confruntare
Canalizările Bucureștiului erau un labirint întunecat, umed, cu mirosuri grele și sunete neliniștitoare. Pentru orice creatură obișnuită ar fi fost un coșmar, dar pentru Brigada Felină, aceasta era arena de luptă perfectă. Cu ochii lor adaptați pentru văzul în întuneric și cu simțul mirosului extrem de dezvoltat, pisicile navigau cu ușurință prin tunelurile întortocheate.
Iacob cel Tânăr, aflat în fruntea echipei centrale, înainta prudent prin tunelul principal care ducea spre vechea fabrică. Alături de el erau șase dintre cei mai buni luptători felini din oraș: Vasile, evident, care insistase să rămână lângă el, deși ar fi trebuit să conducă echipa din nord; Mircea, un motan tigrat cu reflexe incredibile; Doina, o pisică siameză cu reputația de a fi cea mai rapidă din Drumul Taberei; și trei pisici de stradă – Oscar, Luna și Țepi – care cunoșteau canalizările mai bine decât oricine.
— Simt miros de șobolani, șopti Vasile, ridicând nasul în aer. Mulți șobolani.
Iacob dădu din cap. Și el simțea prezența rozătoarelor, din ce în ce mai puternică pe măsură ce înaintau.
— Sunt aproape, confirmă el. Amintiți-vă planul: nu ne împrăștiem, rămânem în formație și ne concentrăm pe a găsi regina. Fără ea, colonia se dezintegrează.
În acel moment, un zgomot strident venind din fața lor îi făcu să înghețe. Era un țipăt de șobolan, dar unul cum nu mai auziseră niciodată – un sunet care îți dădea fiori pe șira spinării.
— Asta trebuie să fie regina, șopti Oscar. Are un sunet distinct.
Cotind printr-un tunel îngust, grupul ajunse într-o cameră circulară vastă – probabil un vechi bazin de colectare. Ceea ce văzură îi lăsă pe toți fără suflare. Sute de șobolani de toate mărimile mișunau pe podeaua camerei. Iar în centru, pe un fel de platformă improvizată din resturi, stătea creatura cea mai înfricoșătoare pe care o văzuseră vreodată.
Regina șobolanilor era imensă, aproape cât un câine de talie mică. Blana ei cenușie avea pete decolorate, iar coada lungă se mișca amenințător. Dar cel mai șocant erau ochii ei – roșii, inteligenți și plini de o ură ancestrală.
— A trecut mult timp, motan, spuse regina cu o voce surprinzător de clară. Aștept acest moment de generații.
Iacob făcu un pas înainte, uluit.
— Tu… vorbești?
Regina șobolanilor râse, un sunet care făcu pisicile să-și zbârlească blana.
— Desigur că vorbesc. La fel cum vorbea și strămoșul meu, Șobolanul Negru, cu strămoșul tău, în timpul așa-numitei „ciume a lui Caragea”. Crezi că istoria consemnează totul? Crezi că pisicile sunt singurele care transmit povești din generație în generație?
Vasile se apropie de Iacob, vorbind în șoaptă:
— Nu te lăsa manipulat. Încearcă să te distragă.
Regina continuă, aparent amuzată:
— Adevărul, nobile Iacob, este că familia ta nu a „salvat” niciodată Bucureștiul. A fost o înțelegere între strămoșii noștri. Teritorii împărțite, resurse negociate. Până când Iacob cel Viteaz a trădat alianța și a ucis familia regală a șobolanilor. De atunci, așteptăm momentul răzbunării.
Iacob simți cum blana i se încordează. Era posibil ca istoria glorioasă a familiei sale să fie bazată pe o minciună? Pe o trădare? Nu, nu putea crede așa ceva.
— Minciuni! strigă el. Strămoșul meu a salvat orașul de ciumă!
— Ciuma era deja în declin când el a intervenit, râse regina. Dar oamenii aveau nevoie de un erou, iar el a profitat. Între timp, colonia mea s-a retras, și-a vindecat rănile și a așteptat. Secole întregi. Și acum, vremea noastră a venit. Oamenii voștri sunt slabi, divizați. Pisicile sunt persecutate. Este momentul perfect pentru a prelua ceea ce ne-a fost furat.
În acel moment, un grup de șobolani masivi, probabil garda personală a reginei, înaintă amenințător spre brigada felină. Iacob evaluă rapid situația. Erau depășiți numeric copleșitor, dar aveau avantajul vitezei și al coordonării.
— Oricare ar fi adevărul istoric, spuse Iacob cu determinare, nu voi permite ca orașul să sufere din cauza unei răzbunări străvechi.
Se întoarse rapid spre Vasile:
— Dă semnalul!
Vasile scoase un miorlăit puternic, care răsună în tunelurile de canalizare. Era semnalul pentru celelalte echipe să atace din toate părțile.
Regina șobolanilor păru brusc neliniștită:
— Ce ai făcut?
În acel moment, de prin toate intrările în camera circulară începură să se reverse pisici – zeci de ele, coordonate perfect, atacând șobolanii din toate direcțiile. Bătălia începuse.
Sofia, care conducea echipa dinspre nord împreună cu Maximilian, se lupta cu o ferocitate care îl făcu pe Iacob mândru. Fiul său rebel, care fusese atât de distant în ultima vreme, se dovedea acum un strateg excelent, coordonând atacuri surpriză care destabilizau formațiile de șobolani.
Iacob și grupul său principal se concentrară pe a se apropia de regină. Nu era o sarcină ușoară. Garda personală a reginei era formată din șobolani de dimensiuni neobișnuite, cu cicatrici de luptă și determinare în priviri.
— Eu mă ocup de ăștia! strigă Vasile, aruncându-se asupra a doi șobolani uriași. Du-te după regină!
Iacob nu ezită. Cu o agilitate pe care nu o mai simțise de ani de zile, sări peste grupul de rozătoare și ateriză pe platforma unde stătea regina. Aceasta îl aștepta, cu colții la vedere.
— Așadar, încă un Iacob care va trăda o înțelegere, spuse ea.
— Nu există nicio înțelegere, replică Iacob. Doar datoria mea de a proteja orașul și familia mea.
Se aruncă asupra reginei, dar aceasta era mai rapidă decât arăta. Se feri cu ușurință și contraatacă, mușcându-l dureros de umăr. Iacob simți durerea ascuțită, dar nu se lăsă intimidat. Se răsuci și o prinse de gât cu ghearele, într-o mișcare pe care o exersase toată viața.
Regina se zbătu furios, dar Iacob nu-i dădu drumul. În jurul lor, bătălia continua intens. Pisicile erau depășite numeric, dar compensau prin viteză și tactică. Sofia și echipa ei reușiseră să taie retragerea șobolanilor spre tunelul principal, în timp ce Maximilian conducea un atac surpriză dinspre estul camerei.
Deodată, un zgomot puternic îi făcu pe toți să înghețe. De sus, din gurile de canalizare, începură să se audă voci umane și lumini de lanterne. Autoritățile hotărâseră să intervină direct în canalizări.
Folosind momentul de distragere, regina se smulse din strânsoarea lui Iacob și făcu un salt impresionant spre o crăpătură din perete – o ieșire secretă pe care pisicile nu o observaseră.
— Ne vom revedea, Iacob cel Tânăr. Aceasta nu e decât prima bătălie dintr-un război care durează de secole!
Înainte ca Iacob să poată reacționa, regina dispăruse în crăpătură. Șobolanii rămași, văzând că regina lor a fugit, începură și ei să se retragă în haos, dispersându-se prin tunelurile secundare.
— Lasă-i să fugă! strigă Iacob către brigada sa. Ne retragem și noi! Oamenii vin!
Pisicile se regrupară rapid și începură să se retragă prin tunelurile prin care veniseră. Ultima imagine pe care Iacob o văzu înainte de a părăsi camera circulară fu cea a reflectoarelor oamenilor luminând spațiul vast, acum aproape gol, doar cu câțiva șobolani morți rămași pe jos ca dovadă a bătăliei care tocmai avusese loc.
Capitolul VI – Reabilitare și Adevăr
Două săptămâni mai târziu, în grădina reședinței Primului Ministru, Iacob cel Tânăr stătea tolănit pe fotoliul său preferat de catifea roșie, urmărind o ceremonie oficială care se desfășura pe peluza principală. Umărul său era încă bandajat – rana provocată de regina șobolanilor se dovedise mai serioasă decât păruse inițial – dar se vindeca bine.
Primul Ministru Andrei Vasilescu, îmbrăcat elegant într-un costum bleumarin, ținea un discurs în fața camerelor de televiziune:
— …și astfel, doresc să recunosc oficial contribuția esențială a comunității feline din București la oprirea acestei potențiale epidemii. Datorită intervenției lor prompte, numărul de cazuri a scăzut dramatic, iar focarul a fost izolat. Astăzi, printr-o hotărâre de guvern, anulăm toate restricțiile impuse pisicilor și proclamăm ziua de 15 iulie drept „Ziua Națională a Pisicilor”, în semn de recunoștință pentru serviciile lor aduse societății. De asemenea, osemintele lui Iacob cel Viteaz și ale femelei sale, Ilinca, vor fi dezgropate de la Giurgiu și reașezate cu fastul cuvenit în fața Muzeului de Istorie al României. Este o reparație morală pe care o facem, la peste 200 de ani, familiei de feline care a salvat Bucureștiul de ciumă.
Iacob privea cu satisfacție reacția jurnaliștilor și a publicului. Chiar și realizatoarea TV Viorica Dumbravă, care fusese atât de vocală împotriva pisicilor, acum stătea în primul rând, zâmbind și aplaudând. Ipocrizia oamenilor era uneori amuzantă.
Contesa Maria se alătură lui Iacob pe fotoliu, privindu-l cu admirație.
— Ai reușit, dragul meu. Ai reabilitat onoarea familiei și ai schimbat percepția oamenilor despre noi.
Iacob oftă.
— Da, dar pentru cât timp? Oamenii uită repede, Maria. Și, mai mult decât atât… mă întreb dacă ceea ce a spus regina șobolanilor este adevărat.
Maria îl privi surprinsă.
— Ce anume?
— Despre strămoșul meu, Iacob cel Viteaz. Despre adevărata istorie a familiei noastre și relația cu șobolanii.
Maria se gândi pentru un moment.
— Istoria este scrisă de învingători, Iacob. Și rareori este simplă sau clară. Poate că adevărul este undeva la mijloc. Dar ceea ce contează cu adevărat este ce facem noi acum, ce moștenire lăsăm noi pentru generațiile viitoare.
Iacob dădu din cap, reflectând la înțelepciunea soției sale. În grădină, ceremonia continua. Sofia stătea lângă Theodor, explicându-i cu răbdare semnificația momentului. Bătrânul Theodor, celălalt Theodor, tatăl lui Iacob, venise și el special pentru eveniment, stând retras sub un copac, observând totul cu o expresie nostalgică.
Maximilian se apropie de fotoliu, cu un aer nou de maturitate în privire.
— Tată, spuse el, oarecum stânjenit. Am vrut doar să-ți spun că… sunt mândru de tine. Și îmi pare rău că am fost atât de rebel în ultima vreme.
Iacob simți o căldură în piept care nu avea legătură cu razele soarelui.
— Și eu sunt mândru de tine, Max. Ai dovedit un curaj și o inteligență remarcabile în canalizări. Cred că ești pregătit să preiei într-o zi responsabilitățile familiei.
Maximilian zâmbi.
— Poate… dar deocamdată, trupa „Ghearele Rătăcite” se reunește pentru un concert de celebrare săptămâna viitoare. Mi-ar plăcea să vii și tu.
Iacob râse, surprins de invitație.
— Cu plăcere, fiule. Deși nu promit că voi înțelege muzica voastră.
În timp ce vorbeau, un asistent al Primului Ministru se apropie de ei.
— Domnule Iacob, Primul Ministru solicită prezența dumneavoastră pentru fotografia oficială.
Iacob se ridică cu demnitate, aranjându-și eșarfa tricoloră.
— Voi avea o discuție cu el și despre promisiunea unui angajament scris privind drepturile pisicilor, șopti el către Maria.
În drum spre grupul oficial, Iacob observă ceva care îi atrase atenția. În spatele unui tufiș, doi ochi roșii străluceau, observându-l. Doar pentru o secundă, apoi dispărură. Regina șobolanilor? Un mesager al ei? Sau doar imaginația lui?
Un fior îi străbătu șira spinării. Războiul nu se terminase. Poate că nu se va termina niciodată cu adevărat. Dar pentru moment, liniștea fusese restabilită, iar familia sa era din nou respectată și în siguranță. Iar Iacob cel Tânăr știa că, indiferent ce provocări ar aduce viitorul, dinastia Motănescu va continua să protejeze Bucureștiul, așa cum făcuse de două secole.
În timp ce se alătura Primului Ministru pentru fotografia oficială, Iacob privi spre cer, simțind că undeva, strămoșii săi – indiferent care ar fi fost adevărul despre faptele lor – îl priveau cu mândrie. Iar pentru un motan de rasă nobilă, cu blană sură și privire pătrunzătoare, aceasta era cea mai mare realizare posibilă.
Epilog
Șase luni mai târziu, într-o seară rece de ianuarie, Iacob cel Tânăr stătea în biblioteca reședinței, răsfoind un manuscris vechi – jurnalul original al lui Iacob cel Viteaz, pe care îl redescoperise într-o cutie uitată în pod.
La lumina unei lămpi, citea cu atenție paginile îngălbenite, scrise cu o labă sigură, cu caractere felino-chirilice vechi, așa cum era moda vremii:
„10 iulie 1813 – Astăzi am întâlnit pe Șobolanul Negru sau Regele ciumei, cum îi spun oamenii. Un șobolan uriaș, cu inteligență neobișnuită. Mi-a propus un pact: teritorii împărțite, resurse negociate. Tentant, dar periculos. Ciuma face ravagii în oraș. Trebuie să decid ce este mai important: o alianță cu rozătoarele sau salvarea oamenilor care ne-au oferit adăpost.”
Iacob închise ușor jurnalul, privind spre fereastra înghețată. Ningea liniștit peste București, un oraș care supraviețuise atâtor provocări de-a lungul secolelor.
„Istoria nu este niciodată simplă”, își spuse Iacob, repetând cuvintele Contesei Maria. „Iar uneori, cele mai grele alegeri sunt cele care definesc o dinastie.”
În depărtare, se auzi un miorlăit – probabil Maximilian întorcându-se de la repetiții. În camera alăturată, Sofia îi citea povești lui Theodor, în timp ce Contesa Maria tricota liniștită într-un fotoliu.
Iacob cel Tânăr puse jurnalul înapoi în cutie. Unele secrete, poate, era mai bine să rămână îngropate în trecut. Cel puțin pentru moment. Zâmbind, se îndreptă spre familia sa, lăsând în urmă umbrele istoriei și enigmele nerezolvate ale trecutului. Pentru că, la urma urmei, ceea ce conta cu adevărat era prezentul – și viitorul pe care îl construiau împreună.
Chiar dacă nu iubea deloc iarna, bătrânul Iacob ,,cel Tânăr’’ a ales să facă o scurtă plimbare prin Bucureștiul înserat. Trecând pe lângă Muzeul de Istorie, a privit atent, câteva minute, casetele cu rămășițele strămoșilor săi, aduse de curând de la Giurgiu și puse la loc de fală în orașul pentru care luptaseră. Acestea aveau deasupra stemele Bucureștiului și ale Valahiei de la început de secol XIX, cu înscrisul auriu pe marmură neagră, sub casetele cu oseminte, Aici sunt rămășițele pisicilor care au luptat pentru a scăpa Bucureștiul de ciumă, în vara anului 1813-Iacob cel Viteaz (1810-1826) și Ilinca (1809-1828). Veșnică recunoștință!
,,Până la urmă, nu este chiar așa de complicată istoria asta!’’ concluzionă, printr-un scurt mieunat, Iacob, întorcându-se spre casă.
