Cunoscutul jurnalist Eduard Ovidiu Ohanesian face o radiografie extrem de critică a României de la jumătatea lunii august 2026, pornind de la o călătorie cu trenul și ajungând la o concluzie care spune totul despre tonul mărturiei sale: „România este o țară mizerabilă, de douășopt de lei”.
Într-un text publicat la jumătatea lunii august, Eduard Ovidiu Ohanesian își povestește experiența de călător în România anului 2026 și o transformă într-o critică amplă la adresa actualei guvernări, a austerității și a modului în care sunt gestionate infrastructura și serviciile publice.
Jurnalistul își începe relatarea de la situația politică și economică pe care o consideră apăsătoare: taxe și impozite majorate, prețuri ridicate la carburanți, scăderea puterii de cumpărare și măsuri de austeritate despre care susține că sunt prezentate drept necesare de către guvernanți.
Ohanesian îl ironizează pe premierul Ilie Bolojan, pe care îl numește „nea Ilie Sărăcie”, și face referire la reacțiile ostile pe care acesta le-ar fi primit la Constanța, cu ocazia Zilei Marinei. În opinia jurnalistului, discursul despre economiile realizate la buget prin disponibilizări ignoră costul social al creșterii șomajului.
„Noi plătim biletul douășopt de lei și mergem în beznă”
Punctul central al relatării este însă călătoria cu trenul.
Ohanesian povestește că trenul spre Pitești, plecat din Gara de Nord cu întârzierea pe care o consideră deja obișnuită, ar fi rămas în întuneric după ora 22.00, ca urmare a unei dispoziții de economisire a energiei.
„Noi plătim biletul douășopt de lei și mergem în beznă”, scrie jurnalistul, transformând prețul biletului într-un simbol al serviciilor publice pe care le consideră tot mai slabe.
De aici pornește și titlul textului: „Țară mizerabilă de douășopt de lei”.
În relatarea sa, Ohanesian ajunge apoi la Oradea și descrie în termeni extrem de duri situația din zona Gării Centrale. El afirmă că infrastructura feroviară și peroanele sunt într-o stare precară și reclamă lipsa unor conexiuni feroviare convenabile către Satu Mare.
Jurnalistul susține că, în anumite intervale, pasagerii sunt nevoiți să aștepte ore întregi pentru următorul tren și descrie condițiile de pe peron drept improprii.
Gara și șantierul din Oradea, imaginea unei Românii „în lucru”
Ohanesian își extinde apoi critica asupra lucrărilor de infrastructură din Oradea.
El descrie zona Gării Centrale ca fiind puternic afectată de șantierele pentru construirea unor pasaje subterane și afirmă că traficul este grav perturbat.
În relatarea jurnalistului apar străzi închise, trotuare dispărute, utilaje și mormane de moloz. Mai mult, acesta afirmă că în ziua de duminică, 17 august 2026, în zona gării nu ar fi observat muncitori la lucru, deși șantierul era în continuare deschis și afecta circulația pietonală și rutieră.
Imaginea descrisă de Ohanesian este aceea a unei zone urbane transformate într-un șantier dezordonat, în care lucrările de infrastructură au produs, cel puțin temporar, mai multe probleme decât soluții pentru locuitori și călători.
De la tren la imaginea întregii țări
Textul lui Eduard Ovidiu Ohanesian nu este însă doar o relatare despre o călătorie cu trenul. Experiența personală devine, în interpretarea sa, o metaforă pentru România anului 2026.
Jurnalistul leagă întârzierile trenurilor, lipsa iluminatului, infrastructura degradată, șantierele urbane, prețurile și măsurile de austeritate într-o singură imagine a unei țări despre care spune că își pierde treptat confortul și funcționalitatea.
„Unii spuneau că România este o țară tristă, plină de umor. Cu EL la hățuri, umorul a dispărut”, scrie Ohanesian, într-o referire evidentă la actuala conducere politică.
Concluzia sa este una fără menajamente:
„România este o țară mizerabilă, de douășopt de lei.”
Este, în esență, o mărturie personală, profund subiectivă și polemică, în care experiențele trăite de autor în timpul călătoriei sunt puse în legătură cu problemele economice și administrative ale României.
Dincolo de exagerările inevitabile unui text pamfletar și de tonul acid folosit de autor, povestea ridică însă o întrebare legitimă: cât poate costa, în realitate, austeritatea atunci când economiile făcute de stat sunt resimțite direct de cetățean, în tren, în gară, pe stradă și în propria factură?
